Andrei Alex MIHĂESCU (Andremis Andrei)
miercuri, 3 aprilie 2013
|
By:
Andremis
Cv literar
joi, 14 aprilie 2011
|
By:
Andremis
Loteria Priorităților
”Felicitări ! Ați câștigat 7.000.000 de euro” ! ”După cinci luni în sfârșit se câștiga merele premiu la loterie !”. ”Marele premiul la loto a fost revendicat !”. ”Vezi numerele care au făcut un om fericit cu suma de peste 7 milioane de euro !”. ”Incredibil ! A fost câștigat lozul cel mare !”. „Astăzi Loteria Română oferă marele premiu câștigat !” ”Cele 7 milioane de euro și-au găsit în sfârșit câștigător ! ” ”Câștigătorul marelui premiu de la loterie vine azi în București să-și revendice premiul !”
Simțeam că înnebunesc când vedeam la fiecare chișc de ziare, la fiecare om din autobuz și de pe stradă ce citeau ziarele cu aceste titluri. Nu era nici 9 dimineața și cât am parcurs drumul de pe Primăverii până în Piața Romană, aceste titluri repetitive ce le vedeam la fiecare metru începeau să mă dispere la culmea. De ce o fi oamenii atât de interesați pentru lucrurile pe care nu le au ? De abia așteptam să ajung la birou și izola în rapoarte pentru a scăpa de nebunia de afară ce mă enervase încă de luni.
Dincolo de aceste titluri, curiozitatea mea nu se oprea la ele ci asupra câștigătorului. Cine era ? Ce fel de om este ? Este sărac, este bogat, este bolnav, este puternic, este talentat, are cancer ? Ce planuri interesante are ? Ce va face cu banii ? De abia așteptam să aflu aceste răspunsuri de la șeful meu.
Mă numesc Tudor Păunescu, lucrez la Loteria Română de 12 ani, am 38 de ani. Sunt Consilier Strategic al Loteriei Române, adică sunt creierul ei ce se ocupă de drepturi de autor, de strategia numerelor și de calitatea jocului, analizez unele informații etc. Ador ceea ce fac ! Biroul meu nu este la sediul central ci întrun apartament cu trei camere în Piața Amzei din Romană, unde puțini cunosc acest lucru pentru ca noi să lucrăm liniștiți și în pace pentru a nu fi presați de presă sau de genii ai numerelor ce și-au ratat carierele. În acest apartament se gândesc lucrurile importante ale Loteriei.
- Ghici cine a câștigat ? intră nervos pe ușă Emil Alecsandrecu de 54 de ani, șeful meu și Președintele real al Loteriei Române.
- Cine ? Că de dimineață aștept răspunsul acesta !
- Intră pe la ora 11 dimineața un gras, cu un tricou negru ce de abia îi venea, cu o cămașă deasupra și care mirosea a pește și carne de vită. Îl salut și mă strânge de mână foarte grosolan, aruncând cu scuipat în fața mea. Mă fac că scap o mapă jos pentru pentru a se apleca ca să îi văd lanțul de aur gros. L-am întrebat cum a fost drumul, dacă a obosit și mi-a spus că a venit cu trenul de dimineața din Prahova, că s-a rătăcit prin București și că a luat multe autobuze și că a dat ultimii bani pe bilete.
- Dar nu a fost așa să înțeleg ! intervin eu nemulțumit de calitatea câștigătorului celor 7 milioane de euro.
- Băieții mei l-au văzut că a lăsat mercedesul negru scump la câteva străzi și au aflat că are o vilă de trei etaje și un cazier puțin murdar. Iar înainte să vină la sediul nostru central a trecut pe la Hotel Intercontinental ca să mănânce la ultimul etaj de 400 de euro cu alți cinci prieteni. Era îmbrăcat de lux la hotel iar în mașină s-a schimbat, ca să pară un om sărăcăcios. La dracu cu toți câștigătorii ! Nu mai suport ! În ultimii zece ani doar un câștigător care trăia de pe o zi pe alta a câștigat premiul cel mare. Niciodată nu a câștigat o familie cu copii supradotați, o familie cu viitori mari sportivi, cu oameni foarte talentați în fizică, informatică ! Niciodată nu a câștigat un om care avea nevoie de un transplant foarte scump. Niciodată la noi nu a câștigat un mare inventator. M-am săturat să tot câștige oamenii care nu fac nimic pentru societatea în care trăiesc !
- Câtă dreptate ai ! Demult sunt și eu revoltat de aceste câștiguri nedrepte. Niciun câștigător nu a făcut ceva pentru țara asta, pentru mediul său constructiv ! Au fost câțiva care au aruncat bani în stânga și dreapta și gata s-au spălat pe mâini. De ce oamenii nu sunt capabili să fie responsabili de ceea ce au și a ajuta pe alții ? De multe ori purtam astfel de discuții cu Emil, pentru că mereu ne interesam despre situația câștigătorului și despre viitoarele proiecte ale lui.
- L-am întrebat la final pe Gheorghe Măgaru, că acesta e numele lui, ce o să facă cu banii ! Era revoltat la început pentru impozit dar când totuși a văzut cecul în mână a început să transpire și să miroase și mai urât. Mi-a spus că va dona bani la biserica la care merge și că mai dona niște bani și unui centru de copii abandonați și că va călători în Europa iar celor 4 copii le vor cumpăra cărți și jucării ! Apoi după declarația de presă unde zâmbea mult, a dispărut pur și simplu. Toți câștigătorii atât știu să spună : că vor dona banii la biserică , tipic românesc. Însă băieții de la informații mi-au spus că demult vrea să plătească niște cântăreți și să apară prin niște videoclipuri, ăsta e visul lui, să devină mare vedetă și să cunoască actrițe porno. La dracu cu ăștia ! Ce zi handicapată am avut !
- Cunosc sentimentul și întrun fel îmi pare bine că nu l-am văzut deși mâine îi va apărea poza în toate ziarele, spre fericirea lui.
- Nu detest ca oamenii să câștige prin noroc dar să mai câștige și oameni care pot face ceva pentru societate ! Aș fi mult mai fericit dacă din când în când mai apare câte un astfel de câștigător civic. Plec chiar de azi la țară la mine pentru câteva zile, vorbește Emil epuizat și foarte obosit psihic, să mă relaxez și să meditez în liniște. Mă simt ca după un spot cardiac. Tudor te las pe tine să rezolvi alte probleme și cu consilierii principali.
- Chiar îți recomand să te retragi ! Nu mai e nevoie de tine aici. Dacă ceva, vom folosi purtătorul de cuvânt. Uite ce îți propun. Odihnește-te și vino duminică la grătar dumincă în familia mea ! Am niște idei de a rezolva problema noastră morală ce ne consumă pe noi. Cunosc toate jocurile de tip loto din lume după cum știi. Asta mi-e meseria și o ador enorm. Cred că pot să inventez un not joc de tip loto care poate să ofere o șansă și unor oameni constructivi societății. O să discutăm duminică, până atunci voi dormi aici ca să analizez toate posibilitățile ! îi vorbesc eu hotărât.
- Dacă ai nevoie de avocați, de consilieri, de oameni ai informațiilor, apelează cu mare drag din partea mea ! Pe dumincă dragule !
Duminică după ce pierdem peste două ore la grătar și discuții comune, eu cu Emil ne furișăm de soțiile și copii noștrii, îndreptându-ne spre Pădurea Comana, la 30 de km de București, pentru a discuta în liniște. Emil nu știa ce vroiam să-i spun însă era la fel de nerăbdător ca și mine.
Între timp Gheorghe Măgaru deja apăruse la două posturi Tv unde i se dedicaseră câteva melodii, el aruncând cu banii în acei care țineau microfoanele în mână. La biserică a dat 300 de euro iar la școala de lângă el doar 400 de euro, lăudându-se că este un bun cetățean.
Am ajuns în Pădurea Comana unde nu era nicio țipenie de om sau de poluare bucureșteană. Defac sticla rară cu vin și încep să vorbesc cu emoții:
- Loteria noastră nu trebuie să fie Loteria Milei, Emil, ci propun să fie una a Performanței !
- Sunt de acord cu tine ! Continuă te rog, îmi replică Emil nerăbdător.
- Suntem o loterie ce avem mai bine de un secol însă nu totdeauna am reușit să ajutăm pe acei oameni care merită cu adevărat. Iată ce propun ! Hai să creăm un joc de tip loto doar pentru astfel de oameni. Oameni care merită un sprijin din partea noastră nu pentru propriile economii ci pentru proiectele sale care pot face ceva pentru mediul și societatea noastră. Avem atâția oameni rătăciți prin țară și care au proiecte extraordinare pentru omenire însă nimeni nu îi ajută pentru că societatea îi judecă și etichetează foarte repede. O societate banală care nu e pregătită pentru proiecte extraordinare. Vreau să facem o loterie doar pentru astfel de oameni care sunt dispuși să facă mari eforturi pentru pasiunile lor și a învinge cotidianul. Ei să vină la noi să-și depună proiectele lor și în funcție de calitatea, valoarea și importanța lor, odată pe săptămână să fie ales proiectul câștigător. Sumele pentru proiectul câștigător vor veni din celălalte jocuri de tip loto. Uite m-am gândit la un procent de 1,5 obținut din câștigul total din jocul de tip loto 6 din 49, 5 din 40, Joker și Noroc deocamdată. Un procent din fiecare, odată pe săptămână. Nu este un procent mare și nici unul nesemnificativ. Practic, din acest venit, în funcție de acesta și de importanța proiectului vom plăti câștigătorul sau câștigătorii. Câteodată, pentru mari oameni, e nevoie de un mic impuls pentru a-și îndeplini marile vise. Din venitul nostru săptămânal pe care îl știm, chiar și 10.000 de euro pentru un om care și-a planificat proiectul, viitorul, propriile eforturi, acești bani sunt mai mult decât suficienți. Cunoaștem atâtea situații în care mari afaceriști au pornit de la 100 de dolari și acum sunt milioanari. Eu cred cu o mare tărie că și printre noi există astfel de oameni ! uitându-mă încrezător în ochii lui, simțind cum am reînviat.
- Deci... Emil făcând o pauză uitându-se spre cer, nu ne interesează olimpici buni dar nefolositori ci oameni vizionari care pot construi mari lucruri pentru societate ! Și am aceeași convingere ca și tine, uitându-se la mine, că acești oameni există cu adevărat printre noi numai că societatea asta complicată pune mari piedici pentru ca aceștia să iasă în evidență prin talentele lor concrete ! Demult aștept un asemenea proiect ! ciocnind paharele de vin și strălucindu-i ochii. Procentul e atât de nesemnificativ pentru venitul nostru, dar atât de important pentru astfel de oameni care obțin ceva util pentru societatea noastră, astfel misiunea noastră începe să prindă culoare.
- Astfel loteria noastră oferă șansa ca oamenii să joace și să câștige după noroc dar oferă și șansa unor astfel de oameni deosebiți care pot să-și înscrie proiectele, odată acceptate, după importanța și valoarea lor, după prioritate, unul cu siguranță va câștiga odată pe săptămână șansa de a-și realiza marele proiect constructiv pentru omenire ! Din acest motiv, aș numi acest joc de tip loto, Loteria Priorităților !
- Este perfect, logic și practic ! Avem puterea de a înființa această Loterie ! Nu degeaba m-am retras la țară, pentru a mă documenta despre înființarea unui noi joc de tip loto pentru că simțeam că vei veni cu o soluție reală. Și da, putem să creăm Loteria Priorităților ! vorbește încântat Emil.
- În două zile vei avea dosarul cu detalii ! E timpul să mergem la soțiile noastre !
După patru luni, jocul Loteria Priorităților a început timid, fără o mare promovare, fiind doar niște broșuri informative la fiecare sediu loto, de culoare alb, gri, albastru și negru. Nu se dădeau detalii cum era selectat dosarul, ce bani erau dispuși pentru el și multe alte detalii lipseau pentru că cu cât le vom da oamenilor mai multe detalii, cu atât vor încerca să te șantajeze și în mai multe detalii. Cei care aveau să vadă, vedeau! S-a creat și o comisie la București unde erau analizate toate proiectele.
Acum suntem amândoi nerăbdători să oferim șansa unor astfel de oameni care vor să facă ceva pentru mediul în care trăiesc !!!
Autor povestire : Andremis
Banner povestire : Andremis
Site Cv Cultural
marți, 8 martie 2011
|
By:
Andremis
E și ziua ta !
- Cine e femeia aia care mătură peste drum ? întrebă curios primarul.
- E una din angajatele noastre de la firma de curățenie, răspunse sec
portarul primăriei generale a Bucureștiului.
- Știi cum o cheamă ?
- Cum să nu, mă înțeleg foarte bine cu ea ! E tanti Margareta ! răspunse
senin portarul.
- Hmmmm …..
- Lucrează la noi de opt ani !
- Are copii ? întreabă primarul gândindu-se în altă parte.
- Trei copii are ! Băiatul cel mare e la liceu iar fetițele la școală, de multe ori chiar eu le aduceam acasă că suntem vecini ! Portarul cu caracter calm căscă.
- Să înțeleg că stă în cartierul Militari ! Primarul se uită pierdut pe stradă,
din spatele ușii principale de la fosta primărie, alături de portarul de noapte.
Garsoniera sa e foarte bine îngrijită.
- Mai lucrează pe undeva ?
- La o spălătorie de pe Berzei, după amiază. Vă dați seama că e greu, ea
singură să hrănească atâtea guri ! Bețivul ălă de soț a plecat cu una întrun sat acum doi ani și de atunci nu mai știe nimic de el. Păi…..
- M-am lămurit !
- Nu mergeți să vă odihniți ? Eu unul de abia aștept să mi se termine tura
și să merg să trag un pui de somn ! Căscă din nou.
- Mai stau puțin apoi merg să mă plimb în Cișmigiu. Nu suport deloc
noul sediu al primăriei generale de pe Indepedenței. Mă deprimă ! Știi â
doar că îmi place să lucrez și noaptea !
Tanti Margareta, primește un telefon, vorbește repede și tare, apoi intră
în playlistul cu manele, își pune căștile pentru a le asculta și începe să măture, îndreptându-se spre toneta de bilete ratb.
Ea încearcă să nu se uitate la oamenii de pe stradă, la zâmbetele lor, la cei
care au visele împlinite, la siguranța lor pentru mâine, la hainele lor
scumpe, la bogăția ce li se citește pe față ci se uită în treacăt doar
la picioarele lor.
A doua zi e opt martie iar tanti Margareta se trezește la patru dimineața. Se spală repede în timp ce-i fierbe cafeaua și încălzește parizer în cuptorul cu microunde pentru copii. Pune câte o ciocoloțică în ghiozdan la fiecare fetiță și ceva bănuți la fiecare. Mătură, se îmbracă și se asigură să pună alarma la ceas pentru băiat. Fetițele totdeauna merg după amiaza la școală duse de ea, apoi merge direct la al doilea loc de muncă.
Peste patruzeci de minute iese din casă. Se duce automat la liftul din capăt deși el merge doar după ora șapte când merg la serviciu cei care au facultate. Văzând că nu merge, coboară pe scări, chiar dacă stătea la etajul opt. O mașină care transporta măturătorii de stradă, o aștepta la cinci minute de mers pe jos, pentru ca la cinci să fie deja la primărie.
În timp ce se îndreaptă repede spre mașină, trece pe lângă bisericuța de cartier albă și prăfuită face cruce și își spune în gând : „Mulțumesc doamne că am de lucru și ai te rog grijă de copii mei !”.
Intră în mașina ce mirosea a benzină și a votcă și salută pe colegele ei. Slăbuță cum e ea, se așează timid pe unul din scaun, nevrând să deranjeze pe nimeni. Colegele ei vorbesc cu multă energie despre ce au făcut vedetele ieri la televizor.
Supravegheatorul lor, încruntat, se uită la ele iar ea știe că la cinci fără cinci, după ce trece de Spitalul Universitar, va spune același lucru : “Să vă schimbați repede ca să începți să măturați din timp !”.
Ajung în magazia cu scule și se schimbă repede. Colegele ei tot bârfesc cu poftă despre vedete de parcă ar fi trei după amiaza.
Primarul își face apariția subtil cu portarul și secretarul secund. Ele se sperie toate și apucă mătura în mână ca și cum sunt gata de plecare la muncă.
- Nu mai e nevoie, dragele mele ! intervine primarul cu o voce calmă.
Ei îi bate tare inima, nici nu are curajul să se uite complet la el, se uită mai mult cu capul aplecat.
- Vă rog să veniți în holul principal de la etajul unu, după ce vă schimbați
de hainele de muncă ! continuă primarul. Portarul e vesel și o privește fix pe tanti Margareta, asigurând-o din priviri că totul e bine și să nu-și facă griji. Ea zâmbește timid.
Când ajunge pe holul de la etajul unul, era o perdea agățată unde era scris cu vopsea de la garduri : „La mulți ani Doamna MARGARETA ! La mulți ani pentru FEMEIA Anului de ziua Femeii și a Mamei !”. Era o masă cu niște boxe, alte două cu mâncare, sucuri, dulciuri și pahare elegante gata de a fi umplute cu vin. Primarul ia un tort unde era scris același mesaj ca pe perdea și i-l duce ei. Ea se rușinează. Tot mai mulți măturători de stradă intră pe hol
- La mulți ani doamna Margareta ! Toți atunci o aplaudă și se adună lângă ea.
Ei îi dau lacrimile și nu știe dacă să ia tortul.
- Ești o femeie model ! Ești o mamă model ! Din acest motiv, am hotărât
ca la această oră să îți organizăm o mică serbare. O meriți pe deplin ! apoi o sărută. Paharele între timp se umplu cu vin. Se va suna la școală pentru a fi învoiți copii tăi. Meriți măcar o zi pe an să stai cu proprii tăi copii ! continuă încântător primarul.
În ochii ei era o lumină puternică de fericire ! Nu-i venea a crede că primarul a organizat o serbare pentru o măturătoare de stradă, mulțumindu-i acestuia cu o voce scăzută.
- Acum să ciocnim un pahar de vin bun ! Din păcate petrecerea la opt dimineața se va termina apoi veți merge acasă ! Azi sărbătorim pentru tanti Margareta, pentru voi și pentru respectul pe care vi-l port ! La mulți ani !
Primarul nu mai stă mult și plecă să se odihnească pentru că îl aștepta o zi grea pentru a transmite urări unor femei pe care nu le cunoștea.
În fiecare an, de opt martie, a început să organizeze câte o mică petrecere între cinci și opt dimineața pentru o măturătoare de stradă.
La mulți ani !
Autor povestire : Andremis
Banner povestire : Andremis
Site Cv Cultural
luni, 14 februarie 2011
|
By:
Andremis
vineri, 14 ianuarie 2011
|
By:
Andremis
Florăria din Kogălniceanu
Nea Ghiţă nu a reuşit să aibă o familie. Tot ce are este o florărie !
El are peste 48 de ani, este înalt, nu foarte gras, cu musteaţă, cu câţiva dinţi iar colarea pielii o are puţin închisă. De 20 de ani a venit în Bucureşti şi locuieşte întro cămăruţă comodă şi liniştitită de pe Berzei. A lucrat primii şase ani în Piaţa Obor, apoi cu ajutorul unui prieten din copilărie ce l-a împrumutat cu nişte bani, a cumpărat spaţiu pentru o florărie în Piaţa Kogălniceanu, chiar lângă BRD-ul de acum, aproape de staţia de autobuz lui 61,66,69,70,79,85,90,91,92,336 şi 601.
Florăria e simplă, ca toate celălalte, fiind întro cabină albă de termopan. În interior are trepte din lemn, o masă, o pătură şi un tablou cu portretul său făcut de un pictor al străzii ce a murit acum 3 ani, iar afară are un scaun din lemn. Nea Ghiţă nu suportă să stea în spaţii închise şi indiferent de vreme, el stă mereu afară.
Când te apropii de florăria lui, se uită în ochii tăi, îţi zâmbeşte şi nu te întreabă : Ce flori doriţi ? Te va saluta călduros, îţi citeşte starea şi e foarte posibil să te întrebe : Ce mai faceţi ? Cum vă simţiţi ? Aţi avut o zi grea ? Cu sănătatea cum staţi ? Copii se descurcă la şcoală ? Soţia dumneavoastră când mai face plăcinte din alea bune ? Când îl trimiteţi pe soţul să mă bată la zaruri ? Aţi văzut prostiile ce le scot ăştia din parlament ? Oare vor mai tăia din pensii ? Cât o mai fi întreţinerea luna asta ? Vecinul e bine ? Nu vreţi să bem o cafea până vă alegeţi florile ?
E un tonomat cu cafea la 1 leu, aproape de el şi le face cinste unor cunoscuţi pentru a mai bârfi cu ei. Nu suportă să stea singur şi să nu aibă la ce se gândi ! Când se întâmplă să nu aibă cu cine vorbi, le pune întrebările câinilor nelispsiţi de la florăria sa. El ştie, indiferent că va vinde azi o mie de flori sau zece, mâine va vinde din nou flori !
Din acest motiv, florăria sa e cea mai cunoscută din Piaţa Kogălniceanu, cea mai vizitată şi mereu înconjurată de oameni zâmbitori din diferite clase sociale chiar dacă mai sunt florării în piaţă. Florile lui ajung chiar şi în clădirea Guvernului.
Prietenul care l-a ajutat să cumpere spaţiu pentru florărie, i-a anulat restul de datorie pe care o avea. El a fost primarul sectorului 5 iar acum e Ministrul Economiei şi l-a protejat pe Nea Ghiţă de situaţii neplăcute sau de concurenţi flămânzi.
Întro seară, după ce închide florăria, Nea Ghiţă este invitat în maşină de şoferul prietenului său pentru a merge la el acasă, undeva pe Primăverii.
În vila cu multe etaje, Nea Ghiţă intră ca la el acasă fiind aşteptat de acesta cu nişte vin scump.
- Bine ai venit dragul meu prieten ! îl întâmpină ministrul.
- Ehe, la o aşa casă cum să nu fiu binevenit ?
Discută ei cât discută şi la un un moment dat, serios şi îngrijorat, prietenul îi vorbeşte :
- Uite ce e ! ... Nu te mai pot proteja !
- Ce vrei să spui ?
- Am nişte parteneri care vor neapărat spaţiul tău ! Eu nu mai sunt primar ca să pot umbla la nişte dosare de proprietate. De când sunt ministru, stau toţi cu ochii pe mine şi nu mai poat face mişcări speciale ...
- Vorbeşte mai clar, măi omule ... !
- Omul meu poate să păstreze spaţiul pentru florăria ta în schimbul unor bani ...
- Ce sumă ?
- Eu nu pot plăti această sumă şi nici nu cred că merită. Cu ei pot cumpărat un alt spaţiu frumuşel şi mai mare prin sectorul 1. E vorba de 20.000 de Euro şi şapte ani vei fi lăsat în pace plus că vei avea nişte garanţii din partea partenerilor locali.
- Înţeleg ...
- De cinci zile mă tot gândesc la o soluţie ! Sunt nişte bani totuşi pe care eu acum nu ţi-i pot împrumuta. Nici nu cred că merită ... adică înţelegi unde bat.
- Când trebuie plătiţi ?
- În două săptămâni. Am să mai caut soluţii, să nu-ţi faci griji, spune încrezător prietenul său ce ţine puţin ochii închişi.
Nea Ghiţă se ridică instant să plece spre uşă.
- Şoferul te aşteaptă afară ...
- Merg pe jos să mă mai limpezesc de la vin. Hai sănătate....!
Nea Ghiţă iese ca împuşcat din vila de pe Primăverii, fiind ruşinat. De unde mama năibii să fac eu rost de aceşti bani, ce l-o fi apucat pe rătăcitul ăsta ? gândea Nea Ghiţă. Nu se îndreaptă spre Berzei şi spre Piaţa Kogălniceanu. Bea o cafea de la tonomat şi începe să îi întrebe pe câini ce o să se mai aleagă de viaţa sa, stând pe scaun. Mai bârfeşte cu vânzătorul de la magazinul non-stop apoi deschide florăria, îşi face loc pe o treaptă să doarmă, bagă doi câini în florărie apoi o închide. Se înveleşte cu pătura ce era pe masă şi adorme îmbrăţişând câinii cu o o mână.
Bineînţeles că Bucureştiul a aflat imediat de plecarea sa. La florăria sa aveai impresia că e nunta de dimineaţă până seară pentru că erau foarte mulţi oameni agitaţi si revoltaţi că Nea Ghiţă pleacă din Kogălniceanu. După aproape o săptămână de la vizită, şoferul prietenului vine iarăşi la Nea Ghiţă pentru a-l invita în maşină. De data aceasta, cei doi se întâlnesc undeva în Vitan, întrun depozit.
- Nu credeam că eşti aşa cunoscut ! Până şi florăriile din Iaşi şi Paris au aflat că tu pleci din Kogălniceanu !
- Dacă altceva nu am ...
- Totuşi, cred că am găsit o soluţie pentru a-ţi păstra florăria.
- Ce soluţie ?
- Uită-te la această poză ! arătându-i o poză recentă. E o nepoţică de-a ta ! Are 14 ani şi o cheamă Iulia. E din satul nostru Malul Vânăt din Prahova.
- Da ! Da ! Mi-o amintesc ! Am văzuto o singură dată când aveam treabă pe la bunica ei. Sărmana, a rămas fără părinţi de la cinci ani.
- Asta spuneam şi eu ! Bunica ei are aproape 92 de ani. Cât crezi că o să mai poată avea grijă de ea ? Hai să-i asigurăm viitorul ! Cunosc un prinţ din Emiratele Arabe, arătându-i o poză, care e singur şi foarte trist că nu poate avea copii. Ştii şi tu sentimentul acesta. Eu ţi-am mi povestit de acest prinţ. El este interesat de această fetiţă iar povestea ei l-a sensibilizat mult. Vrea să aibă grijă de ea ! Ce zici ? Bineînţeles că ne ies şi nouă ceva bănuţi drăguţi.
- Eu ştiu... ?! Nu mă pricep eu la de astea ! Dar ea o să vrea ? întreabă nedumerit Nea Ghiţă.
- Ştii bine măi Ghiţă în ce condiţii trăieşte fata asta ! Acolo va trăi la palat şi va avea orice îşi va dori. Oricum e închisă la culoare şi toţi vor crede că e de la arabi.
- Nu ştiu ce să zic ...
- Ai aici nişte bani să te duci mâine la fetiţă şi să îi ie cadouri. Vezi şi tu care sunt treburile pe acolo, ce vecini are, te descurci tu acolo, am încredere în tine, spune relaxat ministru.
- Păi sunt mulţi bani ...
- Stai liniştit prietene ! Te mai aranjezi şi tu şi nişte bani în plus nu-ţi strică.
Nea Ghiţă nu părea încântat deloc de propunerea prietenului său. Prost oi fi dar simt că e ceva necurat în toată această lucrare, gândea el.
A doua zi merge să se bărberească, tundă, să-şi cumpere un costum nou şi să cumpere nişte cadouri pentru fetiţă şi nişte alimente pentru bunica ei. Nu era cheltuitor. Din 500 de euro cât primise i-au mai rămas 380 de euro. Abia a doua zi plecase din Bucureşti, fără să mai treacă pe la florărie.
Ajunge acasă la fetiţă iar spre surprinderea lui,Florentina se bucură că-l vede, la fel şi bunica ei. Bunica ei a fost verişoară dreaptă cu mama lui. Îi cumpără ei de 100 de euro lemne ce îi ajung pentru o iarnă întreagă. O bucurie mai mare nici nu se putea pentru bunică. Ea suporta frigul dar fetiţa avea nevoie mereu de căldură.
Spre seară el îi dă unui vecin de încredere 100 de euro pentru a-l suna în caz că apar maşini străine prin zonă. Fiind obosit, Nea Ghiţă se pregăteşte să se odihnească. Intră Florentina în cameră şi îl ia de mână, rugându-l să vină să mănânce cu ele. Când fetiţa l-a strâns de mână tare, ochii lui au început să lăcrimeze.
Nu i-a spus nimic bunicii de propunerea prietenului său. Pur şi simplu nu simţea să-i spună ! A doua zi, înainte de plecare îi mai lasă bunicii 120 de euro, lui rămându-i 60. Şi-a dat seama că nu are ce face cu banii...
Ajunge pe la ora 9:30 în Gara de Nord din Bucureşti. Urcă în autobuzul 123 pentru a ajunge la florăria sa. Lumea plecaseră deja la servicu, copii la şcoală iar studenţii la facultate iar în autobuze nu mai era eglomeraţie. În autobuzul în care urcase mai era doar o persoană. Pentru că nu avea ce face, se uită pe monitorul din autobuz, aşezat în partea stângă sus, unde rulau diferite anunţuri publicitare şi nu numai. La un moment dat apar anunţurile cu copii dispăruţi. Se ridică de pe scaun şi se apropie de monitor pentru a citi cu atenţie. .............. Vede că anunţurile erau publicate de "Focus - Centrul Român pentru copii dispăruţi şi exploataţi sexual" ce aveau site-ul www.copiidisparuti.ro ! Atunci îşi dă seama de intenţia prietenului său şi îşi face cruce.
Coboară în Piaţa Kogălniceanu, nici nu se uită la florăria sa, îndreptându-se spre "Best Caffe", un internet-cafe spre Facultatea de Drept. Îl cunoaşte bine pe patronul de acolo şi îl roagă să-l ajute să acceseze nişte siteuri. Începe să citească de pe www.copiidisparuti.ro despre metodele de răpire, soluţii dar şi că în anul 2009 în Europa erau 116 000 de copii dispăruţi. Patronul văzând despre ce era vorba îi spune şi el câteva cazuri ce păreau incredibile.
Nea Ghiţă părea cuzut în altă lume ! La final, patronul îi declară că dacă are nevoie de ajutor, să-l ceară. El, foarte revoltat, scoate toate floriile cu tot cu găleţi şi le întinde pe trotuar. Scrie cu o cariocă pe găleţi "Gratuite". Bea o cafea şi îi vine ideea să scrie pe florărie : "Mă sinucid ! Suntem întro ţară săracă unde sunt mai mult nebuni decât oameni săraci. Adio România !"
Urcă în autobuzul 69 pentru a ajunge în Obor. În Piaţa Obor avea un alt prieten, Nea Mihai, venit din Piatra Neamţ. Cei doi s-au ajutat cu adevărat foarte mult în situaţii grele. Nea Ghiţă primeşte cheia de la garsoniera prietenului său, pentru a se odihni până ce acesta vine de la serviciu. S-a întins pe pat dar nu poate dormi, uitându-se pe tavanul alb. Încep să apară o furtună de întrebări în mintea sa : Cu ce e vinovată această fetiţă pentru că eu nu am bani ca să-mi plătesc florăria ? Cu ce e vinovată ea dacă s-a născut şi este nepoţica mea ? Cu ce e vinovată ea pentru că a fost aleasa ca victimă ? Ce vină are ea pentru că oamenii maturi nu ştiu să-şi rezolve problemele şi apelează fără niciun drept la aceste fiinţe neştiutoare şi fără apărare ? Pentru că pur şi simplu ea are viaţă, trebuie să abuzeze de ea alţi oameni care poate au trăit de patru ori mai mult decât ea ? Ce vină are ea că pentru alţii ea e doar un nume pe o listă sau o sumă pe un cec ? Ce vine are că a fost băgată întrun război pe care nu l-a cerut niciodată şi-l va pierde pentru totdeauna ? Ce vină are ea că nu este o căprioară ci o fiinţă umană ce va fi atacată de semenii ei mai rău decât poate ataca un lup pe o căprioară ? De ce sufletele asemenea ei sunt valorificate în kilograme de carne iar oamenii ce profită de pe urma lor sunt valorificaţi în kilograme de aur ce le ţin în seifuri ?
Obosit de atâtea întrebări cu durere şi fără răspunsuri, transpirat, Nea Ghiţă adoarme întrun final pâna ce vine prietenul său de la muncă.
- Ce s-a întâmplat ?
- Ministru vrea 20,000 de euro pentru ca eu să-mi păstrez florăria.
- Analfabetul ăla ...? enervându-se la maxim Nea Mihai de 54 de ani. Ştii foarte bine că e o jigodie de om !
- Dar a venit şi cu o soluţie. Eu am o nepoţică în satul meu, de 14 ani. Cică să i-o aduc eu lui ca să i-o trimită unui prinţ arab. Eu primesc 30,000 de euro iar el 10,000.
- Şi tu îl crezi pe mincinosul ăla ?
- De astăzi nu-l mai cred. Mi-am dat seama că defapt el vrea să-mi răpească nepoţica. Părea sigur pe el şi era prea încântat de această afacere.
- Totul e o minciună ! Am mai auzit eu de poveşti din astea şi când încolo copii dispăreau.
- Vrei să-ţi mai vând florăria ? întreabă emoţionat Nea Ghiţă.
- Încă mai întrebi ? Ştii foarte bine că te aştept demult. Am bani puşi deoparte special pentru tine.
- Vreau să mă mut în satul meu ca să am grijă de această nepoţică. Vreau să-i devin tutore legal ! Tu ştii, m-a strâns de mână ca să mă cheme la mâncare, am avut fiori pe spate, atunci când mi-a strâns mâna. M-am simţit ca un părinte !
- Foarte frumos sentimentul ! Am 7000 de euro. Îţi ajung ?
- Cum să nu. Cu banii ăştia cumpăr materiale ca să îmi construiesc o casă nouă !
- Chiar mă bucur că iei această hotărâre !
- Dar ce fac cu fetiţa o perioadă ? Nu cred că e bine să stea acolo o perioadă.
- Duo la mine la ţară în Piatra Neamţ pentru două-trei săptămâni. Ştii bine că fratemiu e primar şi mă ajută cu orice. Soţia lui va avea grijă de fetiţă. Îl sun să pregătească nişte oameni să vă păzească de cum intraţi în judeţul Neamţ. Vom apela inclusiv şi la nişte poliţişti mai apropiaţi.
- Îţi mulţumesc enorm. Sper să se termine odată ! Uite, ai actele de vânzare aici. Nu vreau să mai aud de florăria aia.
- Mulţumesc ! E cea mai bună veste. Fii liniştit, îi cunosc pe băieţii din Kogălniceanu. Nu-l suportă deloc pe ministru. După ce vând florăria de aici, o să-ţi mai dau 4000 de euro. Vreau ca tu şi nepoţica ta să aveţi o casă frumoasă ! Ai aici 1000 de euro ca să te poţi descurca cu transportul şi să mai plăteşti oameni dacă e necesar !
- Păi ...
- Înţelege prietene .... aici nu mai este vorba de bani ci de a salva o fiinţă umană ! Ia taxiul ! Nu mai pierde vreme !
- Doamne ajută ! îmbrăţişându-se.
- Ne vedem cât de curând în Piatra Neamţ !
E aproape miezul nopţii şi Nea Ghiţă ajunge la patronul sălii de internet-cafe.
- Te aşteptam ! Nu m-am putut abţine şi ţi-am răpit câteva flori ! spune încântat patronul ce-l aştepta cu o cafea.
- Cred că am nevoie de ajutorul tău !
- Câţi ani are copilul ?
- E o nepoţică de a mea. Are 14 ani !
- Deci aşa ! Victimă de etnie. Pe piaţa neagră, inima unui copil sănătos, valorează imens. După ce ai plecat m-am documentat câteva ore despre copii răpiţi dar am vorbit şi cu nişte băieţi de la servicii speciale să mă ajute dacă am nevoie.
- Şi nu ...
- Nu au cerut niciun ban. Când e vorba de copii, lucrurile stau altfel. Trebuie să înţelegi, nu eşti singur aici. Ai cerut ajutorul şi zeci de oameni, la un singur telefon sunt gata pregătiţi pentru tine ! Înţelege, nu e vorba de tine ci de demnitatea viitorului nostru. Să nu pierdem vremea. Am două maşini pregătite. Una de teren, unde vom fi noi şi una normală care va merge în spatele nostru, în caz că apar situaţii neplăcute !
- E perfect ! În noapta asta vom duce fetiţa în Piatra Neamţ. Fratele lui Mihai va avea grijă de noi.
- Ah, cât mă bucur. E de încredere băiatul ăsta !
- Vom sta acolo o perioadă până se vor linişti apele !
- Să ştii că te-am simţit că ceva se întâmplă cu tine. Când un copil dispare, simt o atmosferă apăsătoare în aer. Parcă cineva e pregătit să mă condamne pentru că nu am făcut nimic pentru acel copil. Numai laşii implică copii în război !
Când au ajuns în sat, Nea Ghiţă a rugat-o pe bunică să-i facă bagajele că va pleca în excursie în Braşov. Apoi, el s-a dus la vecinul de încredere, dându-i 700 de euro spunându-i să-i găsească o echipă de băieţi ca să lucreze la casa bunicii timp de o săptămână şi ceva. Să repare gardurile, să stea prin grădină, să zugrăvească sau să vopsească, orice numai ca ei să stea de dimineaţă până seară acolo. Îl mai roagă să o ia pe bunică la el pentru ca soţia lui să aibă grijă de ea, atâta timp cât muncitorii vor sta la ea.
Peste trei săptămâni, dimineaţa, Nea Ghiţă se afla în prima zi de muncă la Primăria din comuna Izvoarele, din judeţul Prahova. Nu era înca nimeni venit. Vede pe masă un ziar şi începe să citească titlul de pe prima pagină : "Ministrul Economiei a fost arestat pentru traficul cu fiinţe umane".
Vine la el primarul foarte ferici şi îl bate încrezător cu palma pe umăr.
- Mă bucur imens că ai plecat din Bucureşti şi ai venit aici să îngrijeşti un suflet atât de nevinovat ! De orice ai nevoie, te voi ajuta ! Eu personal am depus dosarul pentru ca Florentina să primească o bursă specială ! Îi strânge mâna puternic, având ochii înlăcrimaţi. Tu, continuă primarul, pentru mine, eşti deja un model, iar în curând vei fi şi pentru alţii. Îţi multumesc enorm pentru că inspiri viitorul !!!
Autor povestire : Andremis
Banner povestire : Andremis
Site Cv Cultural
marți, 14 decembrie 2010
|
By:
Andremis
Cimitirul
Răbdarea nu mai rezistă, umbra copacului îşi schimbă încet direcţia, iar frunzele vii şi mici mă ascund în copacul în care sunt urcat. Le mai feresc odată şi văd cum înmormântarea continuă în cimitirul de la optzeci de metri de copac.
Mai aştept o oră, văd cum lumea neagră coboară spre centru, iar cimitirul îngropat de vremea rea de vară, se îmbogăţeşte cu un om ce continuă să fie aşezat mai bine în pământ de zece oameni vii. După ce trenul negru de oameni se spulberă spre centru, eu cobor din copacul siguratic ce păzeşte cimitirul.
Amorţit fiind, şi în aşteptare, la contactul cu pământul, sunt nevoit să mă aplec în faţa lui, ştiind că adată şi odată mă va săruta el pe mine.
Revin în picioare. Vremea dură, întunecată în albastru închis, mă pălmuieşte pentru a mă trezi şi a mă anunţa că vine o furtună. Scot din buzunarul crăpat de la pantalonii murdari, un mic sărman aparat furat, ce măsoară timpul, iar acest obiect mă determină să citesc 5:43.
Nicio reacţie.Mă uit în jur şi văd locul care se sperie de el însuşi. Cerul împodobit cu nori negri ce vin din partea cimitirului, pe un fundal albastru supărat, îi este milă de omenire, dar nu o iartă. Fac primul pas. Mă îndrept spre cimitirul din Suharău. Pământul încă mai zboară spre proaspătul mormânt. Crucea din lemn necăjit e îndreptată şi educată pentru veşnicie. Atmosfera apăsătoare şi sobră te apasă în provocări de producere a fricii. Intru în cimitirul ruginit cu gândul că nu e cimitir, îmi direcţionez corpul spre dreapta, trec peste câteva morminte şi ajung la oamenii înmaronaţi de întâmplare, fiind şi ei, măcar acum, în contemplare.
Murdari de pământul galben, dar mai murdari de tristeţe, îşi îndreaptă privirile spre mine. Văzând că eu sunt cerşetor, îmi întind uşor, ca şi cum nimic nu ar mai conta, trei felii de cozonac gras, apoi se adună în cerc cu gândul că-i voi lăsa în pace, lăsându-mă pe mine să mă bucur de pomană.
Ies pe cealaltă poartă putrezită a cimitirului acolo, unde locul e pustiu de supravieţuirea omului. Casele lutoase sunt atrase de pământul de peste 300 de metri în vale, acestea fiind protejate de acest deal rezervat cimitirului ce stăpâneşte satul.
Cimitirul, străpuns de vremea învinsă de norii bogaţi, se retrage în sine pentru a face un consiliu special pentru noul venit, iar între timp, noaptea face un pas mare. Cimitirul alături de întunecimea grăbită, roagă oamenii vii să-l lase pe noul născut să se trezească.
Eu, fiind pe un pământ arat, mă ascund prin nişte buruieni înalte, groase şi uscate şi luând poziţia de culcat, îi văd cum se hotărăsc să plece.
Noaptea se apropie, norii duri încă nu s-au hotărât să dea un verdict, iar omenirea plouată de plictiseală şi singurătate se bagă în pat mai repede.
Acum în sat e o linişte dureroasă, coordonată de natură, iar firele electrice şi cele de la cablu inspiră o plictiseală democratică.
Dintr-o dată se face beznă, iar eu mă odihnesc pe pământul arat, visând la un viitor frumos, creat din urât, aşezând uşor capul pe umărul stâng.
Mă trezesc dintr-o dată speriat şi văd cum norii au fost fugăriţi de armata stelelor şi a reginei Salena. Luna îmi luminează intersant faţa, în felul ei, iar stelele nu vor să-mi deranjeze, prin strălucire, vecinii. Mă uit la cimitirul cu buruieni mai înalte decât crucile, care există datorită unor lumănâri aprinse.
Îmi aduc aminte de ceva şi tresar rapid din acel loc, cerându-mi scuze de la buruienile ce s-au lăsat pentru a mă ascunde. Mă îndrept spre un locul de muncă şi îmi iau hârleţul. Îmi dau seama că norii nu şi-au îndeplinit sensul, iar pământul nu a primit lacrimi din partea cerului.
Ajung la mormântul proaspăt, las hârleţul păcătos, îmi fac o cruce apoi iau coroanele aşezându-le într-un loc mai depărtat. Cele patru lumănări le scot din pământul măcinat şi le aşez pe cruce pentru a continua să lumineze existenţa mortului, deoarece ele nu aveau nicio vină. Îmi pun căciula răpănoasă pe crucea vecină dintr-o parte. Numai eu eram viu prin cimitir…
Apuc hârleţul şi încep să fugăresc pământul negru, apoi mă întâlnesc cu cel galben, fericit că e ascuns de ochii omenirii. Îl salut, evacuându-l pe partea stângă a mormântului, până dau de lemn.
Îmi dau seama că e capacul ce a încuiat o viaţă sărmană de om bogat.
Între timp, tai din greşeală trandafiri albi. Mă opresc din curăţenie, îi culeg şi îi pun sus, lângă cruce…Dintr-o lovitură, reuşesc să sparg capacul, apoi îl deschid cu greu. Mă uit la mort. De abia îi văd cămaşa care e acoperită de o cravată mare şi de o haină de la un costum scump. Mă aşez pe el şi-l controlez. Încep controlul de la mână, luându-i ceasul, pentru că veşnicia nu suportă acest obiect. Îl controlez la buzunarele nefericite şi găsesc o batistă bogată în mătase, apoi nişte hârtii curate. Fericit datorită acestora, mă ridic de pe mort şi mă îndrept spre lumânări. După ce număr banii îmi dau seama ce comoară am găsit; de fapt,aveam pentru cincizeci de zile câte trei pâini de calitate, în fiecare zi.
Încep să strig de bucurie, ridicând mâinile pline cu bani în sus, apoi pun mortul mulţumindu-i enorm. Îmi aduc aminte că nu am râs de un an şi jumătate, decât atunci când am găsit o comoară asemănătoare. Îi ascund bine în buzunarul cămăşii pictate de natură. Îi iau cureua şi pantofii, lăsându-i pe cei vechi lui, ca să nu-i fie frig la picioarele reci.
Atmosfera mă ajută ca de obicei: luna încearcă să nu se îndepărteze, iar stelele strălucesc mai tare. Capacul îşi revine, trandafirii alunecă uşor din mâna mea şi nu-mi dau seama când pământul galben a fost aşezat pentru a doua oară pe sicriu. Mă duc în partea dreaptă a mormântului şi învelesc cu pământul negru, lutul uşuratic. Mormântul e acelaşi ca şi înainte...
Aveam experienţă în a dezgropa morţii şi a supravieţui de pe spatele lor. Am peste 35 de ani şi sunt un sărac uscat care şi-a pierdut familia, copii, casa din cauza violenţei. Eram nevoit să practic această meserie de şapte ani, prin cimitirile vecine ale satului, locuind şi eu într-o cocioabă bătrână şi sătulă de oameni.
Peste câteva zile mă întorc în acelaşi cimitir trist. E întuneric. Luna e pedepsită de norii răi veniţi de la minister. Aerul rece îmi spune că va ploua. Azi a mai avut loc o înmormântare iar eu aproape nehotărât, am venit să curăţ mortul proaspăt, pentru a-mi asigura viitorul. Ajung la un mormânt sărac. Începe să plouă. De abia văd coada hârleţului. Îl înfing în pământul de pe mormânt şi văd că totul se schimbă.
Hârleţul nu mai e înfipt în mormânt şi într-o grădină încercând să plantez un copac. Crucile dispar, în locul lor cresc copaci, iar afară s-a luminat. Pământul e înverzit de iarba dulce.
Când mă întorc, văd o casă mare şi îmi dau seama că sunt într-o grădină. Copacii vii mă salută o dată cu primăvara.
Eu, inconştient, sap şi plantez copacul care plângea că întârzie să înflorească. Mă grăbesc să-l plantez apoi mă îndrept spre casă.
Deschid poarta luminată a ogrăzii. Eu sunt încă tulburat de această lumină. Intru în ogradă.Văd o altă casă mare şi primitoare. Îmi dau seama că prima casă pe care am văzut-o era bucătaria. Uşa e deschisă, intru în ea şi o văd pe soţia mea care face mâncare. Ea mă întreabă de ce sunt atât de murdar, iar eu înconstient îi spun că am ars nişte gunoaie. Îmi întinde repede nişte haine noi, mă sărută pe obraz în fugă şi îmi spune să mă schimb şi să vin la masă. Mă duc într-o debara curată unde mă spăl şi mă schimb. Când ies afară, copiii sar pe mine ca şi cum nu m-ar fi văzut de mult timp. Îi iau în braţe şi de fericire îmi curg lacrimi.
Nu-mi vine să cred ce se întamplă… Fata mea de şapte ani mă întreabă de ce îmi curg lacrimi, dar eu nu-i pot răspunde. Ea mi le şterge, iar eu rămân blocat. Băiatul de nouă ani îi răspunde în locul meu că îmi curg lacrimi de la spuma de săpun.
Îi strâng tare în braţe de fericire şi îi sărut pe amândoi de multe ori. Le spun să se ducă la masă şi să nu-şi facă griji că vin şi eu peste câteva momente.
Ei intră în bucătărie. Eu aproape speriat mă întorc în gradina înflorită de primavară.
Ajung la copacul plantat şi înfing hârleţul… Când el intră mai bine de jumătate, revin undeva pe lânga cimitir.
E beznă sacră. Cerul curge prin ploaie lungă. Sunt, lânga poartă, iar ploaia plânsă a trecut prin mine. Am început să plâng şi de durere m-am sprijinit de poarta din lemn, ce-i era milă de mine. Nu ştiu ce se întâmplă cu mine...
Mă tot întreb dacă a fost adevărat. Îmi revin puţin şi îmi aduc aminte de acele momente. Mă gândesc mult. Hotărăsc să nu mai fur de la morţi, începe să mi se facă frică.
De când mi-am pierdut familia visez la ceea ce mi s-a întamplat cu câteva minute în urmă.
Îmi zic mereu că numai în RAI ar fi posibil aşa ceva.
Era singura mea dorinţă, cea mai mare, aceia de a trăi lângă familia mea. Alt RAI nu mi-am dorit niciodată.
Ploaia mă apăsa mai tare ca şi cum mă fugăreşte. Bezna mă înspăimântă şi îmi spune să plec de acolo. Atunci mă îndrept spre dreapta, fac un pas şi intru în cimitir. Când picorul stâng atinge pământul, revin în RAI.
Închid poarta veselă de la grădină şi intru în curte. Devin iarăşi fericit dar mult mai luminat. Nu mai sunt plouat în suflet, nu mai ştiu de tristeţe, nu mai sunt ud …pur şi simplu sunt în RAI.
După ce închid poarta mai sigur, mângâi câinele ce venise la mine, apoi intru în bucătaria mare şi armonioasă. Masa era pregătită demult.
Copiii strigă dintr-o dată fericiţi : “Tată!” Mă apropii de ei şi îi sărut. Soţia mă aşteaptă la masă. S-a ridicat de pe scaun, mi-a dat într-o parte scaunul meu, iar eu m-am aşezat pe el.
Ea îmi spune fericită că mâncarea s-a răcit şi-mi mângâie părul, sărutându-mă pe frunte, apoi se aşează la loc.
Am început să mănânc cu poftă din… RAI !!!
Autor povestire : Andremis
Banner povestire : Andremis
Site Cv Cultural
duminică, 14 noiembrie 2010
|
By:
Andremis
Violonistul nopţii
Oboseala îmi plânge de durere şi atunci ucid lumina lămpii, adormind pe coatele înconjurate de cărţile de pe masă, păzite agale de fumul de ţigară.
Peste un timp mă, trezesc ameţit de somn din cauza unui sunet ciudat şi puţin ascuţit. Îl ascult ...prin bezna liniştită aprinzându-mi o ţigară ! Mă ridic de pe scaun şi-mi mişc greoi corpul spre fereastra deschisă. Scot ţigara din gură, apoi eliberez fumul ei, perdeaua din mătase albastră este uşor deranjată de degetele mele, pentru a vedea de unde provine sunetul.
O umbră de om... întors cu spatele... stă în picioare pe un colţ de tomberon şi cântă atât de frumos la vioară. Am uitat de somn şi-i privesc înclinările corpului multă vreme...uitând şi de ţigara din scrumieră, parcă şi ea bucuroasă de acest sunet.
E înconjurat de gunoaie, de câinii calmi, apoi de oamenii încântaţi.
Fiind vrăjit de expoziţia sunetelor donate cu uşurinţă sufletească prin vioară, hotărăsc să merg afară pentru a fi mai aproape de el şi mai vrăjit.
Când ajung jos găsesc atât de mulţi oameni atraşi de talentul lui; luminile blocurilor încep să se înmulţească în plină curiozitate.
Intru în mulţime fără să aud un zgomot uman şi-l recunosc pe violonistul nopţii, care e admirat şi de luna plină: e un cerşetor, ultima dată l-am văzut acum patru ani, lângă statuia de la catedrală, aşteptând bani de la trecători.
Toţi cei de aici ne-am pierdut multă vreme în scara vibraţiilor interioare ...muzicale.
Aceste seri de vară calmă s-au repetat timp de câteva săptămâni. Mă culcam liniştit ştiind că mă voi trezi pentru foamea sufletului, câteodată chiar îl aşteptam cuminţi, ca mulţi alţii şi venea totdeauna după ora unu noaptea.
Nimeni nu putea să-i facă vre-un rău pentru că era un Orfeu al viorii. El vrăjea lumea deoarece avea cum să-şi expună prin sunete, inima !
Lui Marin, aşa-l chema, i s-a instalat o scenă, dar tot pe tomberonul atât de simbolic pentru el cânta ; a început să fie înregistrat şi apreciat de critici, apoi promovat de media, să i se dea bani şi mulţi au încercat să-i afle viaţa, dar nu au aflat lucruri deosebite; alţii au dorit să-l lanseze în lumea muzicii clasice, însă nu a acceptat.
Artistul avea peste 50 de ani, vorbea puţin, cel mai mult prin vioară, era slab, de înălţime medie, îmbrăcat mereu într-o canadiană albastră răpită din alt timp şi-i plăcea să mănânce cartofi copţi cu pâine de casă şi bulion, pe care lumea-i aduceau.
Sute de oameni veneau şi-l ascultau timp de 3 ore mirifice, apoi el pleca. O parte din ei rămâneau în acel loc până în dimineaţă, fiind zăpăciţi de frumosul orfeic.
Multe concerte au fost difuzate la televizor, vizitate şi de străini, iar numărul de spectatori a trecut la câteva mii, circulaţia din acea zonă , între acele ore, fiind întreruptă pentru ca boxele să lumineze prin muzică bulevardele pline cu oameni sau alte locuri.
În a cincea săptămână de graţie pentru oameni, vinerea, era trecut de ora unu şi jumătate, iar el nu venise, mulţimea dezgolită acum de candoarea sunetelor aşteptându-l fără sens şi nici până astăzi nu a mai fost zărit…După două zile, i s-a găsit vioara cu un mesaj pe spate, scris de el cu un cui :
“Nu am vrut altceva decât să vă demonstrez că omul mai poate avea suflet !”
Multă lume l-a regretat şi încă îl regretă, tomberonul a devenit muzeu, muzica i-a fost imprimată şi vândută scump, iar violonistul a devenit o legendă pentru omenire, deoarece ei i-a oferit un model de suflet, posibil de urmat ...
Sunt în parc şi e de mult toamnă, frunzele cad cu disperare atârnându-se printre pletele mele, ascultând muzica lui de la un difuzor instalat pe un copac nu departe de mine şi meditând acum, înspre seară, cum viaţa mea s-a schimbat datorită acestuia.
De patru luni tot îl aştept pentru că semăna atât de bine cu tatăl meu, dispărut fără nici un motiv, când aveam 6 ani, şi el cânta la viară, în special pe câmpie când apunea soarele !!!
Ieri mi-am cumpărat o vioară …
Autor povestire : Andremis
Banner povestire : Andremis
P.S. : Omul poate avea oricând suflet, trebuie doar să-şi facă timp pentru el !
Povestirea lunii Decembrie 2010
Site Cv Cultural
joi, 14 octombrie 2010
|
By:
Andremis
Fata lu’ tata
Nu demult, dragii mei, în orasul Piatra Neamţ din România, era o familie foarte bogată! Acea familie avea o fată frumoasa, bogată şi invidiată de toţi pentru că era deşteaptă.
Ea a terminat liceul şi a promovat examenul de final cu nota maximă. Dar oamenii nu credeau în isteţimea ei pentru că erau răi. Au acuzat-o că tatal ei bogat a plătit pentru ca ea să ia nota mare.
Familia ei a fost afectată o vreme de bârfitorii din oraş. Ea nu-şi făcea nicio problemă, continuând să citească foarte multe cărţi, în acea vară, la bunica ei, întro cabană din munţi.
Tatăl ei era îngrijorat pentru că ea nu se distra cu prietenii ei bogaţi ci doar învăţa pentru admiterea la facultate din toamnă. El întro zi o întrebă:
- Draga mea fată, de ce ţi-ai lăsat telefonul acasă, prietenii tăi te sună zilnic ca să ieşiţi să vă distraţi!
- Tată, dacă eu aş fi fost săracă aşa cum ai fost tu acum douăzeci de ani, când tu învăţai tot aici, m-ar mai fi sunat aceşti prieteni? Se uită cu ochii ei mari şi frumoşi, puţin înlăcrimaţi, la el, apoi pleacă în camera ei.
Vara s-a terminat repede, ea a fost admisă în primele locuri la facultatea de Psihologie din Bucureşti. Pentru reuşita ei, tatăl ei a organizat o mare petrecere în oraş, fiind invitaţi personalităţile oraşului. Cu multă educaţie, stil şi răbdare a trecut acea petrecere. La un moment dat, se duce în bucătărie unde era bunica ei şi îi spune:
- Ştii, bunică, cu banii de pe petrecerea asta, s-ar fi putut plăti o bursă unui copil ce face naveta zece kilometri pe jos zilnic până la şcoală, timp de un an de zile. Eu chiar nu merit aceste lucruri, nu am făcut absolut nimic!
- Unele lucruri trebuie să se întâmple! Tu trebuie doar să ajungi pe picioarele tale! îi spune calm bunica.
La final, tatăl ei, i-a oferit cadou o maşină foarte scumpă, mai existau în ţară doar zece modele! A zâmbit când a primit cheile în mână, primarul oraşului rămânând cu gura căscată.
S-a despărţit de familia ei, i-a mulţumit prima dată bunicii pentru ca a primit-o în cabană să studieze, apoi mamei sale şi în ultimul rând talălui său.
- Mulţumesc tată pentru tot, întro bună zi ţi le voi înapoia printro faptă care să îţi ducă numele tău mai departe! Îi sărută pe toţi, urcă în maşina plină de lucruri şi porneşte spre Bucureşti, muşcându-şi buza şi curgându-i o lacrimă.
- Sper să apuc vremea cand fata noastră va îndeplini această faptă! spuse bunica în timp ce oftează.
- Offf, bătrânii ăştia ... replică tatăl. Într-adevăr, doar bunica înţelesese privirea de final al nepoatei inteligente şi frumoase!
Ea ajunge în Bucureşti, în propriul apartament. Se adaptează repede în oraş dar şi la facultate. Primeşte bani de acasă dar cheltuie puţin, creându-şi propriul cont bancar de care nimeni nu ştie. Merge pe la petreceri mondene, vede fete ce vor să fie frumoase forţat pentru că au mulţi bani, iar băieţii prea frumoşi şi goi din multe puncte de vedere o plictisesc repede, dar păstrează o legătură cu toţi.
Folosea maşina scumpă prin oraş rareori, şi atunci începeau să apar comentarii de pe stradă: “E fata lu tata! Nu are cum să fi cumpărat ea maşina!”
Toate acestea o enervau, o plictiseau, şi din acest motiv, folosea mai mereu metroul sau autobuzele. Cunoştea unele trasee de care nici localnicii habar nu aveau.
Se încrisese în clubul de şah al facultăţii pentru a întâlni studenţi inteligenţi, merse la teste de inteligenţă şi la concursuri de cultură generală. Colabora prin scrisori cu studenţi din India, China, Mexic, Franţa, studenţi ce erau olimpici. A reuşit să se facă remarcată repede pentru inteligenţa ei, însă nimeni nu şi-a dat seama cât de bogată este, ce apartament are sau ce maşină. Era genul de fată care ştia să zâmbească săracilor, să reziste bogaţilor şi să concureze cu elitele pe care le întâlnea din când în când.
Întro zi, trecând pe lângă Carrefour, vede un tânăr îmbrăcat slăbuţ, cărând două sacoşe grele. Opreşte maşina fix în curbă, începe să fie claxonată de mulţi, ea coboară şi îl invită în maşină, punându-i sacoşele în portbagaj. Toţi au rămas uimiţi cum o fată aşa frumoasă şi bogată invită în maşină un pricăjit.
El a rămas blocat, fiind timid, nu ştia ce să spună! Ea îi spune că îl duce acasă la el, întrebându-l apoi ce are în sacoşe. Acesta, ruşinos, îi spune că are cinci pâini, 7 kilograme de cartofi, o sticlă de ulei, ceapă şi orez şi că trebuie să îi ajungă pentru două săptămâni, că nu vrea să mai iasă din camin, ca să înveţe. Strălucindu-i ochii frumoasei, îl întreabă pentru ce învaţă. El răspunde că pentru Olimpiada de Astronomie din Europa, care va fi peste două săptămâni! Aceasta devine şi mai curioasă şi il întreabă dacă e olimpic pe ţară şi dacă are dovezi. El a răspuns afirmativ.
După aproape o oră de mers prin Bucureşti, ei ajung întrun final la cămin. Toţi băieţii au rămas uimiţi de prezenţa ei prin căminul foarte aglomerat şi murdar, aproape în afara oraşului. Lasă bagajele în camera lui unde mai erau şase paturi, el îi arată toate diplome din clasa a cincea până în prezent şi atunci ea îl invită în barul improvizat din cămin pentru a discuta.
– Observ că nu prea ai condiţii de învăţat!
- M-am obişnuit de acasă, că noi suntem patru fraţi în aceeaşi cameră cu mama şi bunica noastră, răspunde foarte lucid.
- Eşti sigur că vei reuşi la această olimpiadă?
- Mai mult decât sigur. Am putere, voinţă.
- Totuşi în cămin nu prea ai condiţii de concentrare maximă, nu poţi să ceri foarte mult de la tine când băieţii din cameră fac foarte multă gălăgie.
- Aşa este.
– Îţi propun un târg. Fii atent, dar şi serios. Am un apartament închiriat aproape
de mine, e gol, are tot ce trebuie, internet, calculator bun, fără televizor evident, multe cărţi de ştiinţă. Te invit să te muţi în apartament ca să înveţi. Mâncare îţi aduc eu şi ce mai este nevoie, tu nu trebuie să ieşi din apartament ca să pierzi timpul, şi astfel vei avea şansa să te cunoşti mai bine, să înveţi mai bine, să concurezi cu tine însuţi. Accepţi?
– Păi nu mă costă nimic? Întreabă foarte entuziasmat tânărul de douăzeci şi patru de ani!
– Tu doar învaţă, de restul mă ocup eu. Acum hai să îţi iei tot ce îţi trebuie şi la colegi nu le spune nimic apoi mergem la o librărie mare, cu siguranţă sunt cărţi pe care nu le-ai atins niciodată deşi ştii de ele de ceva ani.
El îşi ia lucrurile, cursurile şi manualele, dă mâncarea la colegi şi urcă în
maşină apoi merg direct spre librărie unde era un raft întreg dedicat astronomiei. Fata îi cumpără toate cărţile pe care el le arată, enciclopedii, dicţionare apoi spre seară merg întrun supermarket unde îi cumpără tot ce este nevoie, mâncare pe care el niciodată nu a gustat-o, multe fructe, brânzeturi, sucuri plus nişte haine.
Îi arată apartamentul, îi spune regulile de riguare, îi indică să facă duş şi să doarmă ca apoi să se trezească mâine dimineaţă la ora şase pentru a îşi face un plan de învăţământ pentru următoarele două săptămâni.
- Te rog, nu spune la nimeni unde eşti, voi veni peste două zile la tine, te voi
încuia în cameră, dacă ai nevoie de mine iţi las acest telefon special cumpărat pentru tine şi mă suni. Mi-am luat un câine, în caz că vei avea nevoie de plimbare, evident nu cu mine. Nu vreau să te gândeşti la mine sau la această situaţie ci doar la evoluţia ta. Vin peste două zile şi vreau să te găsesc cu cearcăne, dar ai grijă de sănătatea ta în acelaşi timp.
Aşa cum a promis, vine peste două zile la el şi îl găseşte învăţând cu cărţile prin toate camerele, cu foi lipite pe pereţi.
Ea, dură aparent, îl trimite să se plimbe cu câinele pentru o oră şi ceva în timp ce îi pregăteşte nişte mâncare caldă şi îi schimbă aşternutul. Când s-a întors, atunci ea pleacă spunându-i să mănânce din ciorba caldă apoi să se odihnească pentru patru ore. Îl sărută pe frunte şi îi spune că ei vor avea timp să se cunoască după ce el va ajunge pe podiumul European.
Trecuse repede zilele, ea între timp a apelat la prietenii ei olimpici din străinătate pentru a îi trimite cele mai bune cărţi de astronomie dar şi la tatăl ei pentru a îi trimite bani, spunându-i că i s-au stricat nişte piese la maşina ei scumpă. Tatăl i-a trimis evident mai mult decât trebuie, fericit că apelează la el.
A mers la Olimpiada Europeană de Astronomie din Franţa cu ea şi după două zile el află că a luat locul doi, din cele treizeci de ţări participante.
Ea era foarte fericită de rezultatul lui şi spunea că va investi mai mult în el. Timp de două zile au mers la munte şi la mare, apoi au revenit în Bucureşti pentru a se pregăti de Olimpiada Mondială de Astronomie din Africa de Sud. Din Europa, participa Franţa, Germania şi România prin el.
- Îţi mulţumesc mult pentru tot ajutorul de până acum, îi spune la un moment dat olimpicul.
- Stai liniştit, în sfârşit, după atâţia ani mă simt şi eu utilă la ceva! Dar să lăsăm mulţumire, războiul nu e terminat. Simt că îţi lipseşte ceva pentru a te prăgăti la această olimpiadă!
- Într-adevăr! Echipa României niciodată nu a putut merge mai departe deoarece nu deţinea nişte telescoape astronomice foarte scumpe. Eu dau totul din mine, dar nu e de ajuns pentru a ajunge pe podiumul mondial.
- Înţeleg! Dă-mi detaliile telescopului de care îţi trebuie şi am să văd ce pot face.
- Şi dacă voi ajunge pe podium, voi ajunge direct asistent universitar, deci voi avea job şi şansele vor fi altele pentru mine.
- Am înţeles. Tu fă totul şi eu încerc să te rezolv cu telescopul.
Ea de abia acum a fost pusă la încercare, iar acest moment îl aştepta demult. Ea
merge în Turcia, la clientul ce o aştepta de câteva zile şi îşi vinde maşina la un preţ foarte bun. Apoi pleacă în Germania pentru a cumpăra telescopul şi se întoarce în România unde îşi închiriază o simplă maşină.
El a început să plângă de fericire când mâinile sale a ating telescopul astronomic.
- Nu avem timp de lacrimi, mai ai trei săptămâni, cheamă-ţi profesorul facultăţii
să ţi-l instaleze în balcon, sparge geamul care trebuie şi apucă-te de treabă. Şi îţi mulţumesc că mi-ai dat şansa să scap de maşina pe care o uram cel mai mult.
Băiatul a încremenit de gestul fetei, dar şi-a revenit repede şi s-a apucat să înveţe. Ea era foarte fericită pentru ceea ce a făcut, plătise doar un sfert din banii luaţi de pe maşina.
Săptămânile au trecut repede, el învăţa tot mai mult şi era foarte fericit pentru descoperirile pe care le făcea. Ea i-a plătit drumul până în Africa de Sud şi au mai trecut câteva zile până ca ea să afle rezultatul.
Foarte emoţionată, află că el a luat locul doi după China, la Olimpiada Mondială de Astronomie. Pentru a îi mulţumi lui, ea vorbeşte cu decanul facultăţii la care era el şi mai donează o sumă de bani importantă din banii maşinii vândute şi creează primul laborator astronomic. Pe uşă scria că laboratorul a fost creat cu ajutorul fundaţiei pentru olimpici, fiind şi numele ei notat acolo.
Pe ea nu o interesa mulţumirile olimpicului ci era îngrijorată că nu va gasi pe cineva asemănător. A păstratat mult timp legătura cu el!
Peste câteva săptămâni, ea trimite un manuscris la o editură cu numele de "Păcatul de a fi bogată". Cartea i se publică rapid, devenind rapid bestseller atât în România cât şi în Europa. Între timp ea a investit mult în fundaţia sa, având grijă acum de un olimpic în matematică. Când ea era puţin în vacanţă, tatăl ei îi spune:
- Îţi mulţumesc că eşti ceea ce eşti şi că mi-ai dus numele mult mai departe decât aş fi putut eu. Puteam să devin senator, dar la ce folos, fundaţia în care e şi numele meu, e prima care ajută doar olimpicii şi ajută mai mult decât aş ajuta eu, dacă aş fi fost senator.
- Trebuia să scap de aici, ca să îţi arăt de ce sunt în stare! Totdeauna am regretat că am bani şi că nu sunt un copil supradotat! Dar măcar acum îmi îndeplinesc visul, acela de a îi ajuta pe aceşti copii.
Mulţumesc pentru că aţi citit povestirea lunii Octombrie 2010 !
Autor povestire : Andremis
Banner povestire : Andremis
Povestirea lunii Noiembrie 2010
Site Cv Cultural
marți, 14 septembrie 2010
|
By:
Andremis
Povestea punctelor mele
Autor povestire : Andremis
Muzica : Odilia Carmen
Banner povestire : Andremis
Povestirea lunii Octombrie 2010
Site Cv Cultural
sâmbătă, 14 august 2010
|
By:
Andremis
Asfaltul
Somnul societăţi plânge că e mic dar a uitat că e vară. Eu îmi respect programul având o oră de când m-am trezit, fiind ora unu dimineaţa .
Liniştea mai e certată de câte o maşină iar cafeaua continuă să se răcească în singurătatea ei. Unghiile ataşate de degete se miră de tastele grăbite iar influenţa monitorului asupra camerei e roză .
Încă nu am aprins lumina de când m-am trezit, grăbindu-mă spre calculator pentru a-mi termina un ansamblu de idei bizare.
Ideile curg fară gramatică apoi îi dau o pauză calculatorului în timp ce genunchii mei se grăbesc pentru a păşi pe hol . Bucătăria luminată de iluminitatea ştiinţei este întreruptă de le conversaţie cu aburul răcit de cafea. O pată din cafeaua neagră este aruncată într-o sărmană şi strânsă cană. Uşa balconului se sperie şi se deschide la îndemnul piciorului. Bucătăria se uită curioasă în balcon dar este oprită de uşa acestuia. Stelele sunt cuminţi iar omenirea uită să se mai întoarcă pe partea cealaltă, pentru a schimba ritualul sforăitului .
Maşinile de toate dimensiunile în investiţii sunt stopate pe o parte şi pe alta, de multe ori sărutându-se cu trotuarul, a asfaltului larg, inspirat din bulevardul rătăcit ce nu se termină .
Nici bine liniştea sponsorizată de cafea nu intră în mine şi am parte de un fenomen: deodată pietrele din asfalt se desfac.
După ce se desprind uşor una de cealaltă, încep a se ridica până la doi metri, acoperind toate maşinile chiar dacă erau şi pe trotuar. Pietrele ieşeau de sub maşini, apoi le înconjurau. În timp ce se ridică aceste pietre se face un praf de un metru în plus. Maşinile au fost acoperite în totalitate iar praful le protejează. Începe a se auzi zgomote ca şi cum pietrele se izbeau una în alta sau în maşini în timp ce degetele leşină iar cana simte o căzătură sticloasă de la etajul unu.
Observ cu gura deschisă, cu urechile mirate si tot speriate, cum praful, după trei minute, începe a se lăsa uşor. Intră până în pietrele ce coboară şi ele. Văd din blocul despărţit de trotuar cu opt metri, cum înălţimea pietrelor ridicate au un metru şi jumătate.
Deodată se izbesc cu viteză în jos .
Asfaltul şi-a revenit ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, până şi gropile tot acolo au rămas numai că maşinile toate au dispărut .
Mişc capul în direcţii diferite prin secunde diferite, toate maşinile au fost mâncate de asfalt, îmi spune limba speriată. Nu e nicio mişcare de vreun obiect din societate, iar eu mai rămân nemişcat vreo trei sferturi de oră apoi îmi dau demisia de reporter pentru fenomene în direct şi intru în bucătărie, certând-o că se holbează prea mult cu lumina ei.
O ucid printr-un buton iar când intru în cameră calculatorul era închis. După ce stau vreo oră prin întuneric, omenirea-şi aduce aminte că trebuie să se trezească şi accept chestiile verbale a ei, mai mult particulare.
În acea dimineaţă ciudată toate maşinile dispăruse din oraşul Dorohoi. Se pare că nimeni nu a observat acest fenomen iar eu nu m-am afirmat. Timp de câteva luni s-au făcut cercetări, dar asfaltul nu a mai mâncat nici o investiţie.
Oraşul îşi ia adio de la cercetători, fiind controlat prin satelit de alte naţionalităţi iar localnici nu-şi mai lăsau maşinile în oraş.
Circulaţia a fost întreruptă iar societatea nesigură, începe a umbla pe jos pe asfaltul blând şi viclean .
Autor povestire : Andremis
Banner povestire : Andremis
Povestirea lunii Septembrie 2010
Site Cv Cultural
miercuri, 14 iulie 2010
|
By:
Andremis
O dimineaţă fără bunica
E o dimineaţă calmă ca şi celelalte dar totuşi mereu diferite între ele, născându-se în fiecare ceva nou, ceva în care Natura are de oferit omenirii.
Mă zgârie puţin perna dar continuu să dorm în linişte, aici în locul atât de curat din puritatea naturii, aici în libertatea creaţiei. Simt un aer rece, un aer ce e găzduit de această cameră ce îl aşteaptă cu nerăbdare pentru că acest uşor musafir îi înnoieşte sufletul.
Deschid un ochi, încerc să-l deschid mai bine dar încă mai sunt sub influenţa visului ! Mă întorc pe partea cealaltă şi acum se combină visul cu realitatea apoi încerc să deschid ochii mult mai bine luându-mi rămas bun de la lumea infinită a lui. Când îmi deschid ochii, privirea cade pe perna unde doarme bunica însă perna e înfrigurată de singurătate.
E în jur de ora şapte. Afară e o dimineaţă supărată dar paşnică, fiind deranjată că a avut un coşmar şi nu a fost calmată de un răsărit sincer.
Sunt deja trezit dar căldura ascunsă sub plapumă nu mă lasă să ies din pat. Mai stau puţin, trezindu-mă cu adevărat pentru că am început să mă liniştesc.
Bunica în fiecare dimineaţă se ducea la magazin şi-mi aducea un dulce, culcându-l pe perna care la rândul lui începea să doarmă mai bine. Acel dulce îmi deschidea ziua şi nu aveam niciun motiv să mă trezesc mofturos.
Feresc pătura care reîncearcă să mă trimită în lumea viselor cu o viteză neaşteptată şi îmi las privirea să se piardă pe perna rece. Sunt în pijamale albastre pătate cu flori albe, îmi mai iau puloverul bunicii aşezat liniştit pe scaunul de lângă pat, aşteptându-mă să mă trezesc şi eu ca apoi să-şi facă datoria de a mă proteja.
Îmi iau şlapiii cei mari apoi îmi pun puloverul mai bine pe mine, încercând să ies afară. Mă ridic de pe patul destul de amabil dar simt ceva ciudat. Nu ştiu ce se întâmplă ! Atunci când am făcut primul pas, am simţit ceva deosebit, ceva pe care îl voi cunoaşte în această dimineaţă.
Continuu să merg ieşind din cameră, ajung pe hol şi parcă dintr-o dată aerul rece s-a oprit cerându-mi iertare că s-a purtat urât cu mine.
Îmi pun mâinile sub braţ, mâinile ce sunt acoperite de mânecile mari şi călduroase ale puloverului. Când iau contact cu aerul de afară observ la el că e vesel şi parcă vrea să mă joc cu el. Cobor de pe prispa, merg alene şi visător.
Merg prin iarba ce îmi udă vârful picioarelor, merg foarte încet, parcă sunt în două lumi şi trebuie să le trăiesc în acelaşi timp. Mă împiedic în pietrele din faţa bucătăriei, nu văd animalele scoase afară şi care trebuiau să facă parte din atmosfera bogată a naturii iar uşa de la bucătărie nu e închisă.
Mă apropii şi o deschid mai mult cu mânecile puloverului. Totul e ca o întrebare când am intrat, ca şi cum lucrurile de acolo trebuie să fie rezolvate în următoarea secundă dar îşi aşteptă îngrijitorul. E găleata pregătită pentru lapte aşezată pe jumătate de masă restul fiind sprijinită de aerul nou intrat, lemnele aşteaptă comanda de a arde, roşiile stau timide lângă cuţit şi ulei, sarea plictisită de pâinea ce se tot holbează la ea, toate întrebându-se când vor fi făcute salată.
Nu stau mult în bucătărie apoi ies afară spunându-le lucrurilor să nu se îngrijoreze şi să profite pentru a lua o mică pauză lăsând uşa deschisă. Eu continuu a mă deplasa încet în gradină pentru căutarea bunicii, deschid poarta care încă nu e trezită în totalitate, speriată apoi, dându-si seama că o caut pe bunica iar eu fiind deja ud la picioare încerc să înaintez în grădină.
Ajung acolo, o salut dar e singură pentru lipseşte bunica şi atunci mă îndrept spre o buturugă pentru a mă aşeza şi să o aştept pe ea.
E singura buturugă din gradină, aici în spatele bucătăriei, buturugă foarte bătrână, unde zilnic veneam la ea, dar rareori dimineaţa. Mă aşez pe ea, are două trepte uscate, pe aceeaşi direcţie a răsăritului. Las capul jos, mă uit la iarba proaspătă de sub picioare, admirând-o şi în suflet.
Noi suntem într-o zonă între deal şi munte, munţii ne salută prin vârfurile ce sunt mai aproape de cer. Ridic capul, mă uit la copacii aflaţi la şapte metri de mine, încep a-i admira simţind că voi descoperi ceva nou, ceva în care nu oricine poate simte şi vreau să mă liniştesc stând acolo până când va veni bunica mea.
Aleg copacul care e cel mai aproape de mine. Mă uit mai exact la tulpina înaltă şi sigură pe ea în evoluţia ei de evadare, dar observ că ceva nu e în regulă !
Vreau să descopăr ceva de la el, doresc să-l cunosc mai bine dar într-un mod mai simbolic, mai special ...
Continuu să mă uit în acelaşi loc, mă relaxez tot mai mult prin descoperirea acestuia, spunându-mi în gândul meu :
"E doar material dar nu viaţă ! " .
Încep a mă concentra puţin, a vedea altfel........ Da !!!! Da !!!! Văd !!!!! Observ ceva nou, foarte diferit. Văd acum la tulpina neagră de supărare cum se transformă....... Se transformă în viu ….în existenţă, cum nu mai face parte din material şi din ceva pur arătând ca o aureolă ce nu mai are o formă proprie.
Devine totul albastru, un albastru cu personalitate care te duce către un infinit cu totul altfel. Tulpina nu mai e ca înainte, căpătase alte mărimi foarte greu de înţeles, diametrul ei devenind dedouă ori mai mare. E dintr-un albastru ce începe să se combine cu roz luminat, o combinaţie ce ajută la crearea frumosului, căpătând astfel mărimi foarte greu de înţeles pentru acest real. Formele se transformă mereu, nuanţe de culori rămân cuminţi fiind tot acompaniate de lumină. Tulpina, după forma care o căpătase de la culori reprezentă un izvor veşnic, care urcă în necunoscut.
Izvoarele sunt împărţite în alte câteva izvoare dar legate de ele prin culoarea roz, albastrul realizând o comunicare paşnică între ele şi se aşează unul sub altele, proiectând, cu răbdare şi linişte frumuseţea respinsă de oameni. Întâmplarea aceasta nu e un lucru din Natură, e mult mai mult, e o speranţă, o uitare a materialului urât şi care nu are drept la frumos, această descoperire reuşind să te vindece de boala mizeriei numai prin priviri.
Nu trebuie să te duci la ea, ea te caută, te simte, te acceptă, te transformă şi îţi dă şansa să cunoşti ceea ce în omenire e doar un vis adunat din zeci de mii de vise. Când mă uitam, vorbea cu mine şi îmi zâmbea prin forme, îmi transmitea un sentiment sclipitor încât uitasem de necesitatea banului, timpului, mizeriei lăsate pe pământ iar, eu, un copil mic, urmărind şi simţind toată această fascinaţie neexplicabilă în dicţionare.
Fiind un băiat cu o imaginaţie bogată, am crezut că îmi voi permite această lume, dar m-am înşelat enorm, pentru că dacă totul porneşte din inimă şi nu din imaginaţie, atunci nimic nu mai poate fi anticipat, ci doar trăit... şi mă simt atât de înflăcărat de puterile fericirii !
Acum am o durere.....Da ! .... dar o durere de acum înainte veselă, curată, pe care o simt numai prin rana frumosului, pentru că am descoperit că trăirile adevărate întrec imaginaţia a milioane de oameni.
Din acest moment tulpina se împrăştie în crengi, ele fiind considerate mai tinere şi în stare să-şi continue infinitatea. Aici izvoarele sunt mai energice, libere în tot ce simt, oferă multe şanse, şanse către un mister plăcut.
Ce plăcere !!!…....Ce înălţare către infinit cu viteza luminii se află în sufletul meu!!!
Crengile cu formele lor creează un infinit, spre locul unde e scopul adevărat. Cât de vii sunt, cât de liniştite dar şi multiple în tot ce este nevoie pentru omenire ! Cum fiecare creangă are propria formă, propriul sens. Cum fiecare frunză are propria ofertă de dorinţe realizabile, are propria culoare rezultată din cele două culori, cum frunza tot un izvor este dar izvorul a altor izvoare cu acelaşi minunat sens.
Un copac - un RAI care nu cere definiţie, un copac care vrea promovat de cei din jur, mai exact oferă .....dar numai prin puţină descoperire ce-i trebuie acordată, de fapt, orice lucru ascunde un Rai ! Forma acestuia e ca două mâini lipite cu degetele deschise spre cer fiind aşezate ca o cupolă specială cu un vârf format dintr-un nor special cu dimensiuni pe care nu le văzusem niciodată.
Mă uit puţin în jurul copacului, observ că totul ia viaţă, dar nu în material şi în acest frumos. Absolut totul devine ca acest prun, toate firele de iarbă acum au sens, vârfurile acestora devin albastre iar interiorul în roz. Ele încep a zâmbi, acum au dreptul la exprimarea iubirii pentru fericire specială, plutesc foarte frumos în locul în care erau prinse, cu rădăcini la fel de pierdute în natura fără limite.
Pădurea depărtată arată acum ca nişte nori simpatici cu crengi albastre şi cu frunze ce-şi schimbă mereu culoarea, iar munţii sunt piramide vulcanice, iar larva lor e un infinit cromatic al coregrafiei. Cerul are o combinaţie numai cu galben şi gri luminat formând o deschidere spre cosmos.
Mai stau puţin şi observ că buturuga pe care stau învie şi se ridică cu mine. Nu mai e ceea ce a fost, a devenit mai mare, ca tulpina copacului pe care am văzut-o prima dată, eu fiind aşezat pe o pernă ce-şi schimbă forma după cum doresc ridicându-mă până după acei nori ce nu mai sunt la o înălţime mare.
Când ajung la acel nivel, în dreptul lor, cobor pe treptele care se tot înmulţesc. Ajung în prun şi rămân puţin străin de ce e acolo apoi trec printre crengi. Mai fac un pas, totul se schimbă, e o nouă transformare oferită de frumos, pete închise, o ceaţă din negru transparent alături de un fundal cu nelipsita culoare roz ce dă viaţă.
Acolo unde ajunsesem e o altă gradină, pe tot ce calc e moale, atmosfera e combinată cu pete, puncte albastre în diferite locuri care au început să se mişte în diferite direcţii sub forma unui joc, izbindu-se în mine iar ca să-şi ceară scuze, aceşti licurici încep să strălucească foarte tare rotindu-se în jurul meu până când s-au unit într-o mare stea deasupra capului meu emanând o lumină cu zâmbete albastre. Steaua, după câteva clipe se descompune, petele se izbesc în mine şi atunci mă strigă bunica ...
Ajung în realitatea limitată, în materialul greţos de urât, revenind în acea grădină, despărţindu-mă de acea lume pe care am înfrumuseţat-o.
O văd pe bunica dar o observ mult mai bine, mai tânără, mult mai vie. Ea îmi întinde ceva dulce dar eu nu-l văd, nu ştiu de ce întinde mâna şi-mi zâmbeşte, mai încearcă şi atunci o iau de mâna, îi spun să se uite la frumos, la ce merită dar nu înţelege.
Mai încerc, atunci ea a reuşit să-l descopere, astfel, intrând amândoi în acel loc care ne aştepta şi care vă aşteaptă şi pe voi ...
După ceva vreme oamenii se tot joacă cu licuricii !
Autor povestire : Andremis
Banner povestire : Andremis
P.S. : Cum ar arăta oamenii, dacă de mici nu ar învăţa să viseze ?
Site Cv Cultural
duminică, 20 iunie 2010
|
By:
Andremis
Robotul armelor
Atmosfera e colonizată de ceaţă grea şi cenuşie, într-o zi de toamnă plânsă.
Seara a fost împinsă mai repede de timpul singuratic, munţii ce nu se grăbesc să se culce, continuă să strălucească cald printre norii dezordonaţi.
Într-un loc ascuns de trei vârfuri înalte, îmbrăcate cu ajutorul timpului în hotărâtorii brazi, urcă un fum special de culoare maronie, trimis în şir indian din interiorul ceaunului bătrân ce e pălmuit de două ore, de flăcările revoltate ale focului.
Acum o jumătate de oră ploaia grăbită s-a sfârşit, însă paznicii brazi au rugat norii să-şi depună ouăle puţin mai departe de cetatea lor, iar aceştia la rândul lor, au ascultat fară nici o problemă.
În jurul ceaunului mare, vrăjitoarele stau turceşte şi nemişcate de parcă au crescut în acel loc, ţinậndu-se de mână, încearcă să-şi verifice spiritele adânci ale timpului.
Sunt cele mai bătrậne vrăjitoare din lume, reunindu-se pentru prima şi ultima dată. Văzând că omenirea se complică în autodistrugere atunci ele au comunicat între ele ca să se adune pentru a încerca să rezolve această problemă.
Sunt şapte vrăjitoare uscate de viaţă, din ţări locuri de pe pământ: una din Florida, Mexic, China, India, Anglia, Egipt şi cea de aici, din Transilvania, supravieţuind printre stânci în această groapă, păzită de zidurile înalte.
Ea e cea mai bătrână şi a hotărât această întâlnire cu scopul de a înlătura însuşirile primitive ale omenirii prin forţele lor magice ce au fost înzestrate de mici de purtători ai puterilor supranaturale, păzite de publicul larg de diferite grupuri spirituale. Leacurile alese în special pentru acest eveniment, nu au mai fost utilizate de peste nouă secole.
Efectul vrăjii e la început ! Fiecare vrăjitoare a adus câte o licoare simbolică şi puternică, turnată în ceaun, apoi câte o plantă prăjită, câte un colţ dintrun carnivor, sânge a unor martiri ce au avut puteri supranaturale, aur lichid din cele mai vechi timpuri şi cristale diferite între ele, aşezate fiecare în faţa lor. Au mai fost aduse fire de păr ale unor vrăjitoare spâzurate de acum cinci secole, câte un cap de schelet din ţările vrăjitoarelor şi nişte cărţi cu coperţile din lemn pictat, apoi nişte foi din argint ce purtau cu ele nişte mesaje care puteau fi citite doar de ele.
Cărţile se odihnesc în faţa lor şi-şi aşteptă momentul de a-şi îndeplini sensul. Fumul ce urcă spre cer, făcându-şi loc printre nori, se înroşeşte tot mai mult, amestecat mai târziu cu o nuanţă mov iar când te uiţi la el şi-l vezi cum vrea să te atace prin frumuseţea ascunsă cu miracole, deja te cuprinde o stare de somn adânc, în aşa fel încât să uiţi de durerea realităţii transformând-o într-o simfonie miraculoasă, susţinută de fenomene ieşite din comun.
Între timp se înnoptase bine, întunericul îţi radiază tot mai mult nişte ciudate senzaţii, reuşind să te determine să aluneci uşor pe o pană a visului. Magia mondială, provocată de vrăjitoarele ce au un singur scop, e însăşi o vietate stranie, ce a prins viaţă, devenind tot mai puternică.
Rolul ei prin acest fum ciudat, e să urce până la nori , să-i atace, apoi să-i facă să respecte legile acestuia şi între timp să se înmulţească pentru a virusa toţi norii ce dansează deasupra pământului. Însă, misterul magiei ce va afecta tot universul uman din prezent, e altul: după ce vrajitoarele vor începe să spargă un cod accesând sensul vieţii umane prin rostirea întro limbă internaţională veche de peste şaptesprezece secole, rostirea unor citate din cărţile odihnite dintr-un capitol refugiat ce explică blestemurile somnlui, atunci toţi preşedinţii de stat, miniştii, oficiali diplomatici, coordonatorii industriilor mari, sefi de mass-media etc. din toată lumea vor adormi şi în timpul somnului prelungit cu peste opt ore, ei vor fi vrăjiţi, educaţi, coordonaţi.
Vrăjitoarea gazdă are un spiriduş plăpând, cu obrajii gingaşi, un nas mic, buze umede din frumos, privirea ascunsă în vise, pletele-i sunt lungi şi cunoscătoare de timp, urechile mari şi ascuţite pentru ascultare, iar corpul de spiriduş simpatic si uşurel e fericit că poate să ajute.
Odată la două ore, el toarnă în ceaun nişte soluţii aduse din stâncă şi hrăneşte focul cu lemne tăiate de mari meşteri ai păduriilor întunecate, unde doar oamenii speciali pot ajunge.
Trecuseră trei ore de când vrăjitoarele au început să rostească acele învăţături cu rezultat real. Efectul a început din Germania şi continua să crească împrăştiindu-se în orice colţ din lume.
În jur de zece ore, Terra a fost cucerită de acest virus firav şi prefăcut iar în acest moment, peste trei sute de mii de oameni ce au puterea de a hotărî destinul lumii dorm în plus ca şi cum ar fi morţi.
Omenirea a observat acest lucru, şi-a făcat datoria începând să creeze zvonuri.
Toţi norii au aceeaşi culoare şi foarte greu se pot observa musafirii artificiali. Cei care se uitau la cer, începeau să fie afectaţi, vrăjiţi în aşa fel încât gândirea lor să le fie blocată, să adoarmă pe loc, iar după o altfel de trezire, trebuiau să aştepte ordine.
Acest fum intra şi prin clădiri, toţi din ele fiind vrăjiţi. Chiar dacă e noaptea, în unele părţi ale Terrei, efectele virusului, încep să se impună. Acum toată populaţia planetei e vrăjită şi doarme chiar şi în locul unde soarele trimite pachete de lumină, soldaţii sunt pregătiţi însă comandanţii lor nu au fost instruţi în totalitate.
Spiriduşul mai aduce o soluţie într-o sticlă şi o toarnă pentru ca fumul să se păstreze printre nori. Vrăjitoarele mai au puţin de instruit prin magie, în timpul somnului.
Peste o oră, populaţia îşi revine din somn dar nu şi din efectul vrăjii, războaiele sau alte conflicte de zonă au fost oprite iar peste câteva ore s-au trezit şi acei oameni cheie iar atmosfera devine tensionată, dar nu în sens violent.
După câteva momente, toţi oamenii puternici pe hârtie şi nu numai, au dat ordin să se adune toate armele, ca apoi ele să fie lipite cu cea mai nouă tehnologie în aşa fel încât să se construiască un mare robot care să zboare din fiecare ţără, toţi se vor ridica spre cer ca nişte rachete, întâlnindu-se într-un punct în atmosferă, apoi se vor lipi în forma unui mare robot al armelor de care omenirea nu duce lipsă. El va zbura în Univers, spre Pluto, îndepărtându-se cu câţiva zeci de ani de lumină, într-un spaţiu ce nu poate afecta Terra sau sateliţii ei cât şi celălalte planete prin explozia armelor cauzată de bombele atomice din robot, în total doisprezece.
Acum e foarte greu pentru vrăjtoare, ele trebuie să-i menţină pe aceşti oameni în stări speciale pentru a putea coordona totul. Beau fiecare câte o licoare, iau un cristal în mână şi-l ridică până la nivelul frunţii şi încep să spună citate în aceaşi limbă.
Populaţia e foarte energică, orice armă, în afară de cele albe ce sunt folositoare nu distrugătoare de acum înainte, sunt duse la un centru local apoi se transportă la un alt mare mare centru de colectare a armelor până se reunesc toate. Au început să se facă săpături în pământ ştiind că acolo sunt o cantitate mare de arme dure. Se utilizează cea mai înaltă tehnologie pentru a se lipi armele. Se folosesc lasere, combinaţii chimice, combustibile puternice, diferite proiecte pentru costruirea robotului, radarele fiind în tensiune, sateliţii şi sateliţii suprasolicitaţi. Aceasta tensiune de care nici un om nu e conştient a determinat omenirea să nu mai doarmă.
De abia într-o luna şi jumătate au fost găsite toate armele micuţei Terre, oamenii hipnotizaţi încă mai caută obiectele de pământ sângeros care pot să ucidă uşor un pământean nevinovat.
Vrăjitoarele continuă să ţină mâinile ridicate pentru ca gravitaţia să nu atragă cristalul în somnolenţă.
Ingineri din diferite domenii trebuiau să clasifice armele, să le lipească dar a fost nevoie de un mare schelet din fier topit din arme având forma unui om uriaş de peste 1500 de metri pentru a fi puse restul de arme în el.
Cele mici erau puse în tancuri sau elicoptere de luptă, rachetele la bază pentru îndepărtarea robotului de pe pământ iar după ce era încarnat cu arme, el a fost îmbrăcat cu o haină din magnet pentru a se uni cu ceilalţi roboţi din celălalte state. I s-a implantat un cip cât şi o reţea de inteligenţă artificială, pentru a fi controlat prin satelit. Tot combustibilul nuclear a fost pus într-un rezervor creat la o treime de bază, chiar s-a creat un robot special numai pentru arme nucleare, şi nu erau puţine, bombe, arme biologice. Unele state erau sărace în tehnologie şi au fost nevoite să ducă armamentul la vecini sau unele state aduceau doar nişte componente pentru construirea robotului, iar alte state aveau doar câteva tancuri şi numai arme vechi şi atunci ele au chemat din diferite ţări ingineri pentru construirea micului robot. După ce robotul era îmbrăcat cu o haină din magnet, mai erau instalate diferite componente electrice până la lansare, pentru a fi luminat.
În acelaşi timp, toate bazele militare s-au transformat în diferite clădiri utile publicului larg, ca mai târziu având să devină clădiri ale artelor, culturii, administraţiei publice, case pentru copii şi bătrâni etc.
Comunicarea între state, a atins cel mai înalt nivel din toate timpurile. Exista un transfer puternic de informaţii între toate ţările pentru a se ajuta la construirea roboţilor. S-a creat un centru mondial de comunicare, un centru ce coordona întreaga activitate globală hotărându-se ziua lansării roboţilor în univers.
Între timp au apărut noi legi pentru soldaţii ce au rămas fără serviciu şi nu numai. Ei acum trebuiau să refacă natura, să o cureţe de poluare, să planteze o nouă generaţie de arbori pe zeci de mii de hectare, apele să fie dezinfectate, mizeria istoriei tehnologiei false, trebuiau să constriască diferite ziduri, să creeze parcuri naţionale şi multe alte proiecte aveau de îndeplinit ceea ce trebuia timp şi răbdare mai mult interioară reuşind astfel să-i scape de această criză a armatei şi să uite de ea. În acelaşi timp, capitalul global a crescut de patru ori, astfel omenirea nu mai era afectată de existenţa de mâine, orientându-se spre o lume sigură în trai pentru toţi în adevăratul sens, iar orientăriile erau schimbate spre raţiune şi evoluţia ei în societatea recent spălată.
Cristalele ţinute cu mândrie de vrăjitoarele ce au slăbit, îşi schimbă volumul, energiile lor ce se unesc într-un punct comun valorizându-se mult în timp.
Spiriduşul îşi face datoria, apoi se retrăge cuminte în stâncă, fără să fure mult oxigen.
În şase săptămâni toţi roboţii au fost puşi în picioare. Ei îşi îndreaptă privirea spre cer, spre Univers, mândrii că vor scăpa de o viaţă plictisită, fericiţi că vor muri frumos. Ora lansării se apropie, globul uitat de cotidian îşi găseşte o poziţie pentru a observa roboţii cum vor zbura prin cer.
Oamenii sunt afară şi pregătiţi pentru a observa un film SF scurt şi miraculos, realizat direct în memoria lor vizuală iar oamenii cheie încă mai sunt sub influenţa magiei.
Secundele trec, roboţii încep a se îndepărta uşor de pe pământ. Se îndepărtează tot mai mult, lăsând puţin praf transparent, ca amintire.
Roboţii luminaţi zboară acum spre cer având culori diferite. Pictează cerul prin diferite forme de armonie ! Sute de roboţi mai fac o adevărată demonstraţie pentru omenire apoi toţi se îndreaptă ca nişte soldaţi ce vor porni pe un front al infinitului. Ajung toţi deasupra Pacificului şi sunt coordonaţi foarte bine prin degetele ce cad uşor pe tastatura calculatorului puternic iar statele vecine sunt acoperite de umbra lor.
Omenirea a rămas de ceva timp cu gura largă. Jocurile de lumini de deasupra Pacificului se ordonează. E un adevărat spectacol !
Se creează un pătrat mare, robotul nuclear intră în mijlocul acestuia ca un olimpic geniu, apoi restul de roboţi uşor în şir indian se aşează lângă robotul nuclear. După un sfert de oră, s-au lipit toţi.
Robotul armelor e pregătit ! E în picioare, cu fruntea ridicată şi foarte hotărât pentru jertfă.
E un om luminat, înalt, voluminos, reuşind să lumineze o parte din Pacific. Se întoarce puţin dar nu se uită în jos, la omenirea ce nu poate zbura singură. Corpul cromatic ce pluteşte prin norii transparenţi se pregăteşte pentru ultima lansare de pe cer către lumea infinită. Acum e pregătit ! Pleacă ! Se îndepărtează calm de toate stratele atmosferice.
Cu ochii înlăcrimaţi de fericire, planta umană încă observă omul luminat ce devine mic, mai mic, apoi o umbră ce vrea să intre în soare.
Are un drum lung de parcurs pentru cunoaşterea morţii şi nu vrea să deranjeje spaţiul planetelor, sateliţilor ei, etc.
Tehnologia pe care o deţinea armata îi permite să străpungă vidul ca un fulger şi să-şi verifice viteza cu cea a luminii, de altfel, omenirea necesita un fenomen pentru salvarea ei.
Vrăjitoarele nu mai rezistă mult iar robotul s-a ascuns bine . Încă mai este direcţionat de om atât timp cât vrăjitoarele vor mai rezista . Viteza nu se mai simte la el.
Încetineşte ! Se opreşte şi-şi aşteaptă calm moartea ! Devine chiar nerăbdător până ce un copil va apasa pe tasta enter. Ajunge cu greu la tastă şi apasă … ENTER !!!
O uriaşă explozie trezeşte vidul iar vrăjitoarele se spulberă, de altfel ca şi robotul.
Spiriduşul se retrage pentru totdeauna în lumea lui.
Toţi au ieşit din vrajă şi nimeni nu şi-a dat seama de implicarea celor mai puternice vrăjitoare iar peste căteva zile omenirea a trecut într-un nou an şi fericită pentru prima dată istorie......
Autor povestire : Andremis
Banner povestire : Andremis
P.S. : Arma, nu trebuie să devină o soluţie, ci trebuie să rămână o unealtă !
Site Cv Cultural
Abonați-vă la:
Postări (Atom)