Umbrele sinistre ale morţii au dispărut iar noaptea se apropie fericită. Societatea se împuţinează ascunzându-se prin blocuri până a doua zi iar afară au rămas doar cei care rezistă pericolului vieţii sau care îşi au sensul de a produce umbră în fericire.
E mizerie totală în oraş şi în om. Acum a mai trecut o zi de ură şi de revoluţie iar sângele s-a împrospătat peste de cel ieri. Răniţii nu mai sunt înmormântaţi cu ritual şi aruncaţi unul peste altul în groapa cea mare unde se va crea un nou râu Styx apoi sunt acoperiţi cu gunoi pentru a nu mai avea ce căuta prin lumea vie.
Groapa e la marginea oraşului înconjurată de copacii ce sunt obligaţi să zâmbească chiar dacă lacrimile sunt înroşite,curăţându-şi câteodată corpul cu o bucată de nori.
Libertatea nu e aşternută pe faţa oamenilor iar pentru mâine se pregăteşte o revoluţie puternică chiar dacă a început acum 9 zile iar de atunci morţii au întrecut numărul celor vii, însă important e să se ridice la final steagul libertăţii chiar dacă vor rămâne puţini oameni vii însă viitorul va fi mulţumit.
Luminile lumănărilor sa-u întrerupt repede din camere, oamenii încă nu au adormit regretându-şi victemele din familie sau încercau să se încurajeze pentru lupta de mâine.
Agitaţia dispăruse şi rar se mai vedea câte un om care aleargă pe o stradă sau doi trei care îşi îndreaptă morţii spre groapa din afara oraşului ţinându-le companie, din păcate, un soldat cu arma îndreptată spre pământ şi de abia spirjinită pe umăr.
Pantalonii-i sunt rupţi şi spălaţi în sânge, haina descheiată iar privirea îi dusă numai cu gândul la moarte şi la greşeala lui de a fi soldat.
Are o faţă flămândă de omenie, nebierberit, cu buzele plânse cu ochii bătuţi de soartă şi de abia îşi mai căra bocancii grei şi descheiaţi, sătui de oboseală, de sângele călcat de pe străzi.
Ei se îndepărtaseră de oraş iar noaptea uscată de vară se odihneşte deasupra acestuia.
Străzile pustii îţi amintesc de un deşert al durerilor unde speranţa de a fi om e foarte slabă.
Te mai împiedici câteodată de un mort uitat pe pământ, de oameni obosiţi care şi-au văzut casele arse. Mai găseşti câte o baltă mică, iar când te apleci să-ţi vezi faţa în oglindă, îţi dădeai seama că nu e altceva decât sânge prăjit de piatră.
Cerul şi-a întors faţa către noi şi nu-ţi mai dă voie să vezi cum luna încearcă să lumineze pământul alături de îngeraşii mici şi ascultători îmbrăcaţi în steluţe.
Bezna stăpâneşte puternic atmosfera ce te transportă în vid. Te mai opreşte câte un stâlp bătrân şi te roagă să nu-l mai deranjezi pentru că tocmai adormise puţin.
În tot oraşul pluteşte această stare în care casele şi blocurile cu vârfurile înalte continuă să plângă în linişte.
Eu sunt acasă, ascuns în gunoaie ! Acestea sunt poziţionate în spatele unui parc murdar, nu departe de centru, ele fiind sunt păzite de două garduri din fier, iar puţin mai încolo sunt aruncate nişte rămăşiţe de case şi un bloc, acolo unde ne adunam toţi cerşătorii de pe această stradă însoţită de un râu chinuit.
Sunt rezemat pe unul dintre garduri şi mă învelesc cu gunoaie pentru a nu mă simţi singur.
Se apropie un câine şchiop şi se aşează lângă mine încălzindu-mă de singurăte. Bezna îmi oferă şansa să observ doar câinele alb cu câteva pete negre ce nu sunt altceva decât pete de sânge uscat pe blana batrână.
Stau ghemuit şi meditez asupra vieţii fără a mai încerca să-i caut un sens, o stradă, o iluzie.
După o tăcere îndelungată, încep a filozofa cu câinele despre sensul vieţii, întrebându-l despre al lui iar el îmi răspunde sec:
- Sensul meu e de a fi câine şi de a simţi ca un câine.
- Şi totuşi ...! continuu eu plecat pe gânduri.
- Sensul meu e de a trăi cu bucurie toate chinurile făcute de cei mai buni prieteni ai mei.
- Atunci îmi cer scuze că sunt om, mângâindu-l !
- În astfel de vremuri, noi nu mai contăm ! Dar la tine care e ?
- Nu are sens să vorbim ! Nici istoria nu a fost în stare să spună acest lucru, sau
mai degrabă, dragă câine, oamenii nu mai privesc istoria.
Tăcem amândoi ştiind că din ceea ce vorbim nu va rezolva nimic. Eu sunt furat de somn amestecat cu griji înfierbântate pentru ziua de mâine.
Nu dorm mult şi mă trezesc dintr-o dată speriat de o gălagie făcută între gunoaie. Văd o pasăre ce se zbate printre ele, căutând puţină mâncare. Se apropie mai mult de mine şi o recunosc. E porumbelul alb de pe turnul de lângă biserică, acolo unde cerşeam de fiecare dată iar când nu primeam bani sau mâncare aruncată din ură, mă uitam la el cum zbura şi mă făcea să uit de lume, visând la ideea atât de frumoasă de a visa.
Îl privesc mult cum se chinuie să găseasca ceva iar mai târziu îşi dă seama că sunt acolo şi se opreşte din căutat zburând deasupra mea, recunoscându-mă pentru că când mâncam eu, mânca şi el.
Mă determină să nu mai fiu ramolit şi mă dezvelesc din gunoaie în timp ce câinele se uită curios la corpul alb. Încerc să mă ridic dar nu pot pentru că bastonul nu e lânga mine. Câinele îşi dă seama de această lipsă şi se duce să mi-l aducă. Mă ridic greu pentru că aveam piciorul stâng sclintit.
Reuşesc să mă îndepărtez de mizeria aruncată acum câteva zile şi mă îndrept spre o stradă cu sensibila pasăre şi cu câinele. Mai târziu îi spun acestuia să rămână acasă pentru că eu voi veni repede şi vreau să găsesc locul încălzit. Mă întelege şi pleacă şchiopătând să doarmă.
Ajung pe o stradă principală şi cobor în oraş iar simbolul păcii mă dirijează prin beznă, spre biserică. E un bulevard lung iar la capătul acestuia unde se termină e biserica. Aripile lui au grijă să nu se grăbească ştiind că eu nu pot merge repede.
Se naşte în mine o frică de moarte dar continuu să calc pe stradă întunecată. Aud dintr-o dată un zgomot mare făcut de nişte oameni, cred că îl rereconosc însă nu au nici un felinar la ei. Mă îndrept la stânga ascunzându-mă în spatele unui bloc iar ei se apropie mai mult de noi. Sunt mulţi şi după discuţiile între ei îmi dau seama că e armata ce a venit să înlăture visul libertăţii.
Stau piatră până ce trec, acoperând drăgălaşul în poală pentru a nu fi văzut de cineva.
Când cred că au plecat îmi apare un câine al armatei şi începe să se apropie de mine. Nici bine nu începe a lătra şi este răpit de corpul zburător care-l rătăceşte prin văgăunele numai de el cunoscute.
Rămân speriat în aceaşi poziţie aşteptând să vină îngrijitorul cu aripi. Apare peste câteva minunte bucuros că a reuşit să fugărească câinele armatei apoi mai aşteptăm să vedem dacă el nu se întoarce.
Stăm peste un sfert de oră şi văzând că nu s-a întamplat nimic, ieşim din această ascunzătoare.
Bezna e liniştită, nimeni nu mai trăieşte pe stradă în afară de mine şi însoţitorul zburător !
La un moment dat încep să-mi aduc aminte de scenele de ieri de pe acest bulevard, la care am participat. Îmi amintesc cum oamenii alergau şi strigau pentru eliberarea libertăţii iar în acelaşi timp unii căzând morţi cu gândul de avea parte de ceea ce Dumnezeu a spus. Femei cu copii în braţe căzând pentru viitorul ei iar sângele umbla pe bulevard cu speranţa că ceilalţi o vor oxigena. Eu încă nu am fost rănit, dar ajutam pe cei răniţi cum puteam, de a le îngriji rănile dar ei nu puteau aştepta şi se duceau să lupte pentru EA ştiind că nu vor mai trăi mult.
Mă opresc din mers ştergându-mi lacrimile cu mâna plină de sânge.
Porumbelul se întristează puţin dar nu vrea să recunoască. Merg încet şi ating bastonul de piatră în aşa fel încât să nu fac gălăgie, chiar dacă durerea de la picior creşte. Mă reapucă foamea dar stomacul infirm tace şi încep să am câteva halucinaţii dar reuşesc să le inving pentru că am ajuns la biserică.
Mă aşez în locul unde cerşeam aducându-mi aminte de zilele bune în care mai primeam căte un ban şi mâncare. Porumbelul se aşează lângă mine, se lasă mângâiat de palma obosită...
Nu trăiesc mult în aceste iluzii şi observ că sufleţelul alb zboară şi se opreşte pe turn.
Uitându-mă mult la porumbel îmi vine ideea de a urca şi eu pe turn şi de a fi lânga el. Mă ridic şi mă apropii de turn ştiind că avea nişte scări pe din afară de când am mai încercat odată să mă urc.
Mă încurajez, deşi mi-e foarte greu. Când mă apropii de scări arunc bastonul sperând că nu voi mai avea nevoie de el niciodată. Turnul e un simbol al oraşului, un simbol al independenţei pe care a câştigat-o.
E rotund, cu diferite date pe el şi cu înălţime de peste 80 de m. La bază e mai umflat iar la vârf mai ascuţit, are o scară din fier ce urcă până în vârf. Ating scara şi ea îmi zâmbeşte că vreau să ajung în capătul ei.
Cu cât urc, durerea de la picior se îndepărtează. Am ajuns pe la jumatate, iau o pauză şi continuu să visez la paradis ! Nu mai am mult, îmi dau seama după ce văd încurajări din aripi. Urc cu mai multă încrede în mine fiind pe la sfârşit acum.
Sunt sus acum şi iau firavul alb în mână, mă ridic şi îl sărut mulţumindu-i că m-a făcut să ajung acolo.
După ce-l sărut se naşte o stare de siguranţă asupra libertăţii mele şi atunci văzându-mă şi pe turn încep a mă bucura aşa cum nu m-am mai făcut-o niciodată.
Îl aşez pe mâna dreaptă, întind mâinile pentru a-mi exprima bucuria şi încep a striga tare: Sunt liber ! Sunt liber ! Sunt liber !
Plutesc într-o slavă de armonie. Mai strig de câteva ori apoi apropii speranţa zburătoare de mine şi îi spun în şoaptă: Sunt liber !!!
După ce-i spun, el este împuşcat şi cade de pe mâna mea. Nu văd pe nimeni. Omediat după moartea lui am simţit că aş putea zbura de acolo.
Încerc fericit ... Îmi dau drumul de turn pentru a nu fi împuşcat. Când mi-am dat drumul nu am cazut şi am început să zbor. . .
Nu-mi vine a crede. Chiar zbor ! Mă ridic în cerul ce mi se deschide, lasând în urmă societatea infirmă în bucurie dar mai ales în propria umanitate. Continuu să mă bucur de acest har strigând mereu : Zbor ! Sunt liber ! Merit acest zbor !
Sufletul meu se înalţă pentru prima dată chiar dacă mi se pare ireal. Armonia explodează în mine tot mai mult, zbor spre infinitul cer.
Cu fruntea înainte, cu mainile lipite de corp, cu pocioarele strânse continuu să mă indepărtez de urât.
Trec printre norii ce ascund stelele şi luna, nu mă mai simt greu, şi sunt depărtat şi de omul legat la ochi......
Autor povestire : Andremis
Banner povestire : Andremis
P.S. : Degeaba ne împlinim visul de când suntem oameni, acela de a zbura, dacă nu suntem în stare să luptăm pentru visele care ne fac să devenim oameni !
Site Cv Cultural
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
sinceri versus siceritate