(...) Bogdan venise în Botoşani pentru a-şi verifica un examen.
Se opreşte în faţa Galeriei "Luceafărul" unde se pierde în melancolia tablourilor expuse de elevii Liceului de artă „Ştefan Luchian”.
Îşi continuă drumul şi trece prin dreptul Teatrului de Stat "Mihai Eminescu", privirea fiindu-i răpită de bustul acestuia dar şi de o meditaţie încurajată de începutul "Rapsodiei numărul 1" dintr-o clădire vecină pentru că e ora 17:00.
Tânărul se simte ciudat şi hotăreşte să se odihnească puţin în parcul Eminescu, nu departe
de teatru. Când traversează strada, se izbeşte într-un tip blond cu privirea cruntă şi lipsită de lăuntricitate, intrând pe pietonalul Unirii.
Ajunge, într-un final, în parcul cucerit de toamnă unde oamenii păşesc grăbiţi prin frunzele aurii sau merg încet încercând să omoare timpul, iar unele perechi de îndrăgostiţi din diferite colţuri din parc, s-au retras în lumea lor interioară, promisă de iubire.
Din ce în ce mai confuz, îşi găseşte o bancă aproape de ieşire, în partea dreaptă a parcului, unde nu i se pare că circulă multă lume. Îşi scoate revista colegiului său „Grigore Ghica Voievod”-Dorohoi, "Planeta adolescenţilor"din rucsac şi un covrig.
Începe să mănânce din el şi să-şi corecteze povestirea "Robotul armelor", publicată în revistă, fiind nemulţumit de gramatica ideilor.
Corectează un sfert din proză şi pune revista pe genunchi, îşi aşază coatele pe ei, barba şi-o sprijină în pumnul drept, reflectând asupra unor idei regăsite după multă vreme, neterminându-si covrigul.
Frunzele se despart de viaţă, regretând că nu pot să mai asculte încă o dată Rapsodia, ce tocmai a început; un soare înfierbântat de toamnă e salutat printre crengi de pletele tânărului, care a rămas în aceeaşi poziţie de acum o oră. Foşnetul frunzelor din parc devine aglomerat, iar vântul începe a zări orice faţă umană - privirile ce trec pe lângă tânărul nemişcat devin întrebătoare.
Bătrânii îl admiră la început, bucuroşi că mai există tineri care meditează, dar neclipitul ochilor produce o stare ciudată, neînţeleasă de ei; astfel, îşi continuă drumul, iar tinerii trec pe acolo în zâmbete exagerate şi inspirate de televizor.
O tânără specială, încărcată cu pasiuni artistice, se opreşte în dreptul lui, îl analizează mult, aducându-şi aminte de un film. Se învârte în jurul acestuia, iar el nimic, doar pletele mai mişcă, în rest totul e pietrificat.
Îşi scoate aparatul foto, iar după câteva fotografii, oamenii se opresc şi o tot întreabă :
- E chiar atât de supărat ? ...
- Ştii ceva, îi e rău ? ...
- Ce se întâmplă de nu se mişcă? ...
- Nu ştiu, eu sunt de mai bine de un sfert de oră şi nu s-a mişcat deloc; nici măcar pleoapele, răspunde fata, speriată de situaţie.
Vântul e tot mai puternic, în faţa parcului maşinile circulă nervos una lângă cealaltă, frunzele se împiedică agale în oamenii care se înmulţesc în locul bizar din parc.
- Bogdan !?! ...zărindu-se o voce din mulţimea înroşită de amurg.
- Îl cunoşti ? întreabă voci, făcându-i loc să ajungă la el.
- Da... dar ce s-a întâmplat cu el, se îngrijorează Andreea, o veche cunoştinţă de-a lui - ei având bunici în sate vecine.
- Bogdan ! dând să-i atingă faţa, dar ea respinge imediat mâna.
- Ce este ? ...un glas devenind curios.
- Nu ştiu ... Mi s-a părut fierbinte faţa; face un pas înapoi şi-şi freacă palma.
Au trecut trei ore, banca e înconjurată de benzi ale poliţiei, parcul e protejat de brigăzi ale serviciilor speciale, iar circulaţia e oprită, pentru că trebuie să sosească cei de la Guvern, directorii şi reporterii revistelor "Enigme neelucidate", "Ştiinţă şi tehnică", SRI-ul, un expert NASA cu echipa Discovery - fiind într-o vizită fulger în aceste zile prin România - cât şi zece profesori universitari, membri ai Academiei Române. Singura televiziune ce are acces direct e cea naţională, care filmează gânditorul din trei unghiuri, iar CNN-ul şi BBC-ul îşi au instalate aparate în copaci, la şaptezeci de metri de bancă, restul de televiziuni care se înmulţesc sunt în afara parcului; astfel toate acestea transmit direct fenomenul, încercând să răpească încetul cu încetul privirea oamenilor din orice colţ al lumii.
- Crezi că robotul va reuşi să-i mişte într-un final corpul ? întreabă un membru al Academiei Române.
- Cred că vom reuşi de data asta, răspunde un expert SRI după ce o echipă a încercat să mişte statuia fierbinte cu îmbrăcăminte de la NASA şi era să moară.
Sub privirile nerăbdătoare, robotul din oţel atinge revista de pe genunchi, dar foarte rapid este topit tot. Presaţi de zgomote, situaţia devine din ce în ce mai enervată după acest experiment înucât serviciile secrete române cer ajutor celor externe.
Între timp se înnoptează, un comisar şlefuit de stres se întreabă de ce banca nu se topeşte, de ce locul unde e instalată nu determină dispariţia obiectelor ? Nici bine nu-şi termină îngrijorarea şi se împiedică, scăpând cana cu ness peste tânărul gânditor.
Fotograful de la Discovery surprinde momentul când cana dispare, dar nu surprinde următorul moment, atunci când lichidul din cană este respins de Bogdan în pieptul comisarului, sub forma unei statuete color asemănătoare celei din ceară - semănând perfect cu cea a comisarului.
Tânărul începe să capete un aspect luminos, în timp ce echipa îşi admiră propriile mici statui.
Între timp, elicele elicopterului deranjează frunzele din parc câteva minute, până când coboară mama băiatului, adusă din Dorohoi de serviciile ministerului, însoţită de doi doctori la bancă.
Vâlvă şi emoţii ciudate stăpânesc şoaptele oamenilor din oraşul controlat din ce în ce mai bizar de luna plină, frunzele cad cu disperare încurajate de un vânt fricos de sine, câinii latră exagerat pe treptele scărilor şi tomberoane, în fundaluş de sirene al pompierilor, iar mama, cu paşii leşinaţi, se apropie plăpând de singurul ei copil :
- De ce viaţa ta a fost atât de specială ? abia îi vorbeşte atingând obrazul cu palma dreaptă, fără să i se întâmple ceva; din ochii lui încep să curgă lacrimi ... şi să curgă ...
Doctorii o îndepărtează de propria-i statuie, în timp ce roţile maşinilor de pompieri se opresc în locuri diferite, lângă parc.
Planeta uită de sinele ei, apoi, uimită de un altfel de sine, hotăreşte prin SMS-uri şi
email-uri ca tânărul artist să aibă libertatea de a crea statui din apă, să nu se facă experimente din el, iar echipa-i se supune.
Vreau un furtun mai lung !, Faceţi loc la pompieri !, Îndepărtaţi-vă de bancă ! - toate acestea umplu gălăgia creată, printr-un gramofon.
Agitaţie enormă pentru necunoscut, frunzele sunt deranjate de localnicii speriaţi, apoi urmează o linişte îndelungată, auzindu-se răsuflările oamenilor cu nerăbdare şi emoţie.
E tăcere şi curiozitate .... pe planetă, stări stranii îmbracă omenirea; vântul-i alintă plăpând pletele celui ce-i curg lacrimi, pregătit pentru creaţie.
- Crezi că va reuşi să facă statuia lui Eminescu ca cea din faţa Bibliotecii Centrale Universitare din Iaşi ? întreabă primarul.
- Uită-te la el, parcă vrea acest lucru. Acest destin va marca omenirea, îi răspunde un mare poet din Botoşani. Spune-le să dea drumul la apă ...
Fricosul pompier atinge robinetul în timp ce alţi trei ţin furtunul la cinci metri în dreapta băncii. Îl învărte de câteva ori, apoi apa invadează corpul tânărului.
Un Eminescu demn, înalt de cinci metri, este aruncat în picioare într-o fracţiune de secundă, din creator la şapte metri de faţa băncii; unul foarte real, mult mai reuşit decât dacă s-ar fi făcut unul din ceară, până şi firele de păr se pot distinge clar, chiar şi puţinul praf de pe haină; între timp micile statui ale echipei dispăruseră.
Nici bine primarul nu se sperie de minunea artistului, că Albert Camus este aşezat imediat lângă pat.
Pompierii înspăimântaţi nu-l ştiau pe Camus, dar nici pe Sartre, Willam Watt, aterizaţi în ordine, toţi de aceeaşi înălţime.
Nu numai oficialităţile visează, dar şi oamenii care sunt îndrăgostiţi de ecran, iar statuile curg din el prin apă, însă de abia după câteva minute, expresiile feţelor încep a se obişnui ... la figurat.
- O viaţă întreagă am studiat, însă arta îmi dovedeşte acum existenţa unui adevărat fenomen, îi spune încet directorul revistei "Ştiinţă şi tehnică" preşedintelui Academiei Române, apoi oftează.
- Avem nevoie de aceste fenomene, îi răspunde încruntat preşedintele, uitându-se cum se nasc aceste statui !
- Defapt de aceste surprize ale naturii, intervine gesticulând poetul.
- Oare câte statui a creat până acum, întreabă primarul, mângâindu-şi burta şi trăgând cu ochiul la comandantul pompierilor.
- Oricum, peste 60, îi răspunde acesta.
- Şi încă se mai crează ... e de abia începutul, staţi liniştiţi, spune un reporter, toţi fiind în foişorul nu departe de bancă.
- Important e să-l ajutăm pe acest supranatural artist, să-i asigurăm apă şi spaţiu; statuile se înmulţesc enorm, nici nu mai ştiu câte mai sunt, intervine calm ministrul de interne.
- Apă este, vor mai veni maşini, îl asigură comandantul.
Toate televiziunile preiau de la cele trei canale evenimentul, arătând omenirii, mult prea bulversată, dar fericită atunci când îşi cunoaşte personalităţile din propria ţară, poeţi, mari istorici, actori, conducători, filosofi, inventatori, scriitori, politicieni, artişti şi nu numai, strigându-le numele şi aplauzând.
Grupul din parc e nevoit să se retragă din foişorul din partea dreaptă imediat apropiată a tânărului creator, deoarece aproape jumătate din parc e umplut cu statui amplasate în diferite locuri.
Apa ţâşneşte în continuare peste Bogdan, lacrimile îi curg, privirea-i este la fel de tristă; e un artist înconjurat de propriile creaţii printre frunze şi lumini.
Vântul e din ce în ce mai curajos, frunzele se strecoară prin tărâmul statuilor ca nişte iluzii, în plină lună echipa nu ştie de oboseală, iar creaţiile se tot aranjează una lângă cealaltă, fără a le atinge pe cele anterioare, pur şi simplu apar acolo fără zgomot.
Trecuseră peste patru ore, iar parcul era imbogăţit cu personalităţi.
- Eu cred că ar fi bine să înceapă a se naşte statui pe pietonanul Unirii. Zona să fie încercuită şi eliberată de curioşi până la Teatrul Naţional.
Nici bine nu termină propunerea, iar primarul vede statuia lui Kandiski chiar lângă scările de la cinematograful "Unirea", apoi apare Edison ...
E linişte totală în camera din spitalul municipal de la etajul trei, ceaiul este uşor sorbit de mama tânărului creator, care se gândeşte că nu-şi va mai vedea vreodată fiul viu, dar înţelegându-l ...
Acum e mult mai puţină gălăgie în oraş, până şi câinii s-au calmat, la fel şi sufletele oamenilor ce încep a crede în existenţa operelor de artă.
E problematic pentru cei ce se trezesc şi deschid televizorul.
Prietenii artistului sunt în autocar pentru a fi aproape de parc, în timp ce o echipă de medici legişti şi comisari găsesc în camera lui plină de fotografii cu statui, un bilet:
"Nu ştiu dacă e prea devreme sau prea târziu, dar eu unul simt că acum aş putea exista pentru câteva momente, iar aceste momente provin din suflet şi din voinţa de talent.
Nu găsesc decât o diferenţă de timp între viaţa mea de acum, fiind în ultimul an de liceu şi cea de la opt ani, când eram singur şi nu aveam cu cine mă juca; astfel am fost nevoit să-mi creez lumea mea.
Îmi cream statui imaginare şi mi le imaginam că toate aparţin dealurilor Rediului, de la bunica mea, iar aceste statui nu au cum sa facă rău pentru că nu au în conştiinţă acest lucru, eu le iubeam şi astfel credeam că ele au suflet.
Vedeam oamenii ca nişte statui; dacă au suflet, pur şi simplu nu trebuie să se mişte, ci doar să comunice că-l au, iar destinul meu e ca şi la aceste statui.
Dragii mei, nu ştiu cât am să mai trăiesc, dar ştiu că pot să vă ofer lumea mea .... !
Dacă vă deranjează, oameni buni, atunci iertaţi-mă pentru demonstraţia sufletului meu."
Imediat, lumea citeşte biletul într-un colţ al televizorului ... într-un colţ al sufletului.
Mesajul clarifică voinţa acestui artist, cât şi întrebările atât de curioase ale multor oameni de ştiinţă.
E demult trecut de miezul orei două, în fiecare minut se nasc treizeici de statui, în fiecare minut, în câteva colţuri ale lumii îi este strigat numele statuii, urmând lacrimi recunoscătoare, în fiecare minut tot cad frunze, în fiecare minut mor şi oameni ... în fiecare minut acest tânăr a vrut să creeze ceea ce trăia în sine.
Benzile galbene unesc pietonalul Unirii cu parcul, strada până la liceul de artă şi până dincolo de poliţie. Din această suprafaţă oamenii importanţi cu marea echipă specială încep a se retrage, la fel şi maşinile de pompieri, furtunurile fiind alungite până la benzi şi reglate în aşa fel încât să nu mai fie sprijinite de pompieri, operatorii şi ei se retrag, având încredere în aparatele lor de fimat, peste patruzeci, majoritatea reglate în copaci.
Unii localnici sunt nehotărâţi dacă să iasă afară sau dacă să privească la televizor ...
Andreea, stând pe treptele teatrului, înconjurată de verişoarele sale cât şi de medici şi jandarmi, se uită pierdută înspre pietonal, aducându-şi aminte de toate momentele petrecute împreună cu Bogdan de acum mai bine de trei ani, fiind prea speriată de sine pentru a plânge, dar verişoara cea mare încearcă să o liniştească :
- Andreea, ştiu că regreţi deoarece nu ai avut cum să-l cunoşti mai bine, dar important e că a ţinut la tine în felul lui, chiar dacă ţie nu ţi-a spus ...
- Avea felul lui de a fi, pentru asta m-am îndrăgostit de el, întrerupe Andreea.
- Zilele trecute m-am întâlnit cu el şi mi-a spus că nu te va uita niciodată, îşi continuă ideea verişoara.
- Îţi mai aminteşti Andreea, când te-ai cunoscut prima dată cu el, în prima seară de Paşte, iar tu aveai părul lung, erai îmbrăcată într-o cămaşă albă şi o cravată neagră, foarte interesantă iar el într-un pulover verde şi era foarte obosit, stresat, iar când el te-a invitat la blues, eu am sărit de bucurie ? îi aminteşte verişoara cea mică.
- Sau jucăria de pluş pe care ţi-a adus-o de ziua ta!
O mai ai ?
- Cum să nu, îi răspunde tristă Andreea. Ştii bine că prima iubire poate marca omul pentru tot restul vieţii ...
- Crezi că el nu a fost marcat ... ?
Nici unul nu se mai întreabă cât va mai crea, important acum pentru ei e ca apa să curgă, oamenii să se bucure când îşi văd valoriile sculpate.
Au trecut multe ore şi demult n-au mai fost atât de mulţi oameni bine dispuşi lăuntric. Cei care sunt la serviciu rămân în continuare pentru a urmări fenomenul artistic, la fel şi cei de acasă, astfel, omul devenind din ce în ce mai sorbit de micul ecran; pe şosele circulă doar 8 % din maşinile de pe Terra.
Orele trec rapid, ca un vis, aşa încât echipa nu şi-a dat seama că e opt dimineaţa; pietonalul se tot încarcă cu statui pe fundalul Rapsodiei.
- Îţi mai aduci aminte când a început să creeze statuile, este întrebat primarul la tv.
- După ce a venit mama lui, mai exact la 21:15 minute.
- Atunci, peste o oră se fac douăsprezece ore de când crează, spune reporterul.
Mai târziu, Andrei Nistor, făcând parte din grupul de prieteni, îşi aduce aminte, de când era cu Bogdan la mormântul mamei lui, de o dorinţă de a acestuia.
- Lucian, Bogdan mi-a spus odată că în loc de cruce i-ar place să-i fie sculptată statuia lui, aşa cum arăta într-o poză, când stă cu mâinile ridicate ca şi cum ar vrea să zboare ...
- Şi cine crezi că o să-i facă lui statuia ?
Peste câteva minute apara statuia proprie aşa cum a descris-o Andrei şi atunci tânărul creator cade de pe bancă, apa fiind imediat întreruptă, că şi oamenii se speriaseră.
Echipa de medici ajunge la el, găsindu-l foarte transpirat şi ... mort; oamenilor încep să le curgă lacrimi, mai ales mamei lui.
Bogdan are parte de o înmormântare prea tristă, deoarece kilometri întregi de oameni l-au condus pe jos pe ultimul drum din Botoşani spre Dorohoi, el zăcând într-o mătase albastră.
(...) 21600 de statui au plecat fiecare în ţara ei, după câteva zile de la înmormântare.
Publicata in revista "Absolut Cultural" Botoşani 2010
Autor povestire : Andremis
Banner povestire : Andremis
P.S. : Cum ar arăta lumea dacă de mici nu am învăţa să visăm ?
Site Cv Cultural
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
sinceri versus siceritate