E o dimineaţă calmă ca şi celelalte dar totuşi mereu diferite între ele, născându-se în fiecare ceva nou, ceva în care Natura are de oferit omenirii.
Mă zgârie puţin perna dar continuu să dorm în linişte, aici în locul atât de curat din puritatea naturii, aici în libertatea creaţiei. Simt un aer rece, un aer ce e găzduit de această cameră ce îl aşteaptă cu nerăbdare pentru că acest uşor musafir îi înnoieşte sufletul.
Deschid un ochi, încerc să-l deschid mai bine dar încă mai sunt sub influenţa visului ! Mă întorc pe partea cealaltă şi acum se combină visul cu realitatea apoi încerc să deschid ochii mult mai bine luându-mi rămas bun de la lumea infinită a lui. Când îmi deschid ochii, privirea cade pe perna unde doarme bunica însă perna e înfrigurată de singurătate.
E în jur de ora şapte. Afară e o dimineaţă supărată dar paşnică, fiind deranjată că a avut un coşmar şi nu a fost calmată de un răsărit sincer.
Sunt deja trezit dar căldura ascunsă sub plapumă nu mă lasă să ies din pat. Mai stau puţin, trezindu-mă cu adevărat pentru că am început să mă liniştesc.
Bunica în fiecare dimineaţă se ducea la magazin şi-mi aducea un dulce, culcându-l pe perna care la rândul lui începea să doarmă mai bine. Acel dulce îmi deschidea ziua şi nu aveam niciun motiv să mă trezesc mofturos.
Feresc pătura care reîncearcă să mă trimită în lumea viselor cu o viteză neaşteptată şi îmi las privirea să se piardă pe perna rece. Sunt în pijamale albastre pătate cu flori albe, îmi mai iau puloverul bunicii aşezat liniştit pe scaunul de lângă pat, aşteptându-mă să mă trezesc şi eu ca apoi să-şi facă datoria de a mă proteja.
Îmi iau şlapiii cei mari apoi îmi pun puloverul mai bine pe mine, încercând să ies afară. Mă ridic de pe patul destul de amabil dar simt ceva ciudat. Nu ştiu ce se întâmplă ! Atunci când am făcut primul pas, am simţit ceva deosebit, ceva pe care îl voi cunoaşte în această dimineaţă.
Continuu să merg ieşind din cameră, ajung pe hol şi parcă dintr-o dată aerul rece s-a oprit cerându-mi iertare că s-a purtat urât cu mine.
Îmi pun mâinile sub braţ, mâinile ce sunt acoperite de mânecile mari şi călduroase ale puloverului. Când iau contact cu aerul de afară observ la el că e vesel şi parcă vrea să mă joc cu el. Cobor de pe prispa, merg alene şi visător.
Merg prin iarba ce îmi udă vârful picioarelor, merg foarte încet, parcă sunt în două lumi şi trebuie să le trăiesc în acelaşi timp. Mă împiedic în pietrele din faţa bucătăriei, nu văd animalele scoase afară şi care trebuiau să facă parte din atmosfera bogată a naturii iar uşa de la bucătărie nu e închisă.
Mă apropii şi o deschid mai mult cu mânecile puloverului. Totul e ca o întrebare când am intrat, ca şi cum lucrurile de acolo trebuie să fie rezolvate în următoarea secundă dar îşi aşteptă îngrijitorul. E găleata pregătită pentru lapte aşezată pe jumătate de masă restul fiind sprijinită de aerul nou intrat, lemnele aşteaptă comanda de a arde, roşiile stau timide lângă cuţit şi ulei, sarea plictisită de pâinea ce se tot holbează la ea, toate întrebându-se când vor fi făcute salată.
Nu stau mult în bucătărie apoi ies afară spunându-le lucrurilor să nu se îngrijoreze şi să profite pentru a lua o mică pauză lăsând uşa deschisă. Eu continuu a mă deplasa încet în gradină pentru căutarea bunicii, deschid poarta care încă nu e trezită în totalitate, speriată apoi, dându-si seama că o caut pe bunica iar eu fiind deja ud la picioare încerc să înaintez în grădină.
Ajung acolo, o salut dar e singură pentru lipseşte bunica şi atunci mă îndrept spre o buturugă pentru a mă aşeza şi să o aştept pe ea.
E singura buturugă din gradină, aici în spatele bucătăriei, buturugă foarte bătrână, unde zilnic veneam la ea, dar rareori dimineaţa. Mă aşez pe ea, are două trepte uscate, pe aceeaşi direcţie a răsăritului. Las capul jos, mă uit la iarba proaspătă de sub picioare, admirând-o şi în suflet.
Noi suntem într-o zonă între deal şi munte, munţii ne salută prin vârfurile ce sunt mai aproape de cer. Ridic capul, mă uit la copacii aflaţi la şapte metri de mine, încep a-i admira simţind că voi descoperi ceva nou, ceva în care nu oricine poate simte şi vreau să mă liniştesc stând acolo până când va veni bunica mea.
Aleg copacul care e cel mai aproape de mine. Mă uit mai exact la tulpina înaltă şi sigură pe ea în evoluţia ei de evadare, dar observ că ceva nu e în regulă !
Vreau să descopăr ceva de la el, doresc să-l cunosc mai bine dar într-un mod mai simbolic, mai special ...
Continuu să mă uit în acelaşi loc, mă relaxez tot mai mult prin descoperirea acestuia, spunându-mi în gândul meu :
"E doar material dar nu viaţă ! " .
Încep a mă concentra puţin, a vedea altfel........ Da !!!! Da !!!! Văd !!!!! Observ ceva nou, foarte diferit. Văd acum la tulpina neagră de supărare cum se transformă....... Se transformă în viu ….în existenţă, cum nu mai face parte din material şi din ceva pur arătând ca o aureolă ce nu mai are o formă proprie.
Devine totul albastru, un albastru cu personalitate care te duce către un infinit cu totul altfel. Tulpina nu mai e ca înainte, căpătase alte mărimi foarte greu de înţeles, diametrul ei devenind dedouă ori mai mare. E dintr-un albastru ce începe să se combine cu roz luminat, o combinaţie ce ajută la crearea frumosului, căpătând astfel mărimi foarte greu de înţeles pentru acest real. Formele se transformă mereu, nuanţe de culori rămân cuminţi fiind tot acompaniate de lumină. Tulpina, după forma care o căpătase de la culori reprezentă un izvor veşnic, care urcă în necunoscut.
Izvoarele sunt împărţite în alte câteva izvoare dar legate de ele prin culoarea roz, albastrul realizând o comunicare paşnică între ele şi se aşează unul sub altele, proiectând, cu răbdare şi linişte frumuseţea respinsă de oameni. Întâmplarea aceasta nu e un lucru din Natură, e mult mai mult, e o speranţă, o uitare a materialului urât şi care nu are drept la frumos, această descoperire reuşind să te vindece de boala mizeriei numai prin priviri.
Nu trebuie să te duci la ea, ea te caută, te simte, te acceptă, te transformă şi îţi dă şansa să cunoşti ceea ce în omenire e doar un vis adunat din zeci de mii de vise. Când mă uitam, vorbea cu mine şi îmi zâmbea prin forme, îmi transmitea un sentiment sclipitor încât uitasem de necesitatea banului, timpului, mizeriei lăsate pe pământ iar, eu, un copil mic, urmărind şi simţind toată această fascinaţie neexplicabilă în dicţionare.
Fiind un băiat cu o imaginaţie bogată, am crezut că îmi voi permite această lume, dar m-am înşelat enorm, pentru că dacă totul porneşte din inimă şi nu din imaginaţie, atunci nimic nu mai poate fi anticipat, ci doar trăit... şi mă simt atât de înflăcărat de puterile fericirii !
Acum am o durere.....Da ! .... dar o durere de acum înainte veselă, curată, pe care o simt numai prin rana frumosului, pentru că am descoperit că trăirile adevărate întrec imaginaţia a milioane de oameni.
Din acest moment tulpina se împrăştie în crengi, ele fiind considerate mai tinere şi în stare să-şi continue infinitatea. Aici izvoarele sunt mai energice, libere în tot ce simt, oferă multe şanse, şanse către un mister plăcut.
Ce plăcere !!!…....Ce înălţare către infinit cu viteza luminii se află în sufletul meu!!!
Crengile cu formele lor creează un infinit, spre locul unde e scopul adevărat. Cât de vii sunt, cât de liniştite dar şi multiple în tot ce este nevoie pentru omenire ! Cum fiecare creangă are propria formă, propriul sens. Cum fiecare frunză are propria ofertă de dorinţe realizabile, are propria culoare rezultată din cele două culori, cum frunza tot un izvor este dar izvorul a altor izvoare cu acelaşi minunat sens.
Un copac - un RAI care nu cere definiţie, un copac care vrea promovat de cei din jur, mai exact oferă .....dar numai prin puţină descoperire ce-i trebuie acordată, de fapt, orice lucru ascunde un Rai ! Forma acestuia e ca două mâini lipite cu degetele deschise spre cer fiind aşezate ca o cupolă specială cu un vârf format dintr-un nor special cu dimensiuni pe care nu le văzusem niciodată.
Mă uit puţin în jurul copacului, observ că totul ia viaţă, dar nu în material şi în acest frumos. Absolut totul devine ca acest prun, toate firele de iarbă acum au sens, vârfurile acestora devin albastre iar interiorul în roz. Ele încep a zâmbi, acum au dreptul la exprimarea iubirii pentru fericire specială, plutesc foarte frumos în locul în care erau prinse, cu rădăcini la fel de pierdute în natura fără limite.
Pădurea depărtată arată acum ca nişte nori simpatici cu crengi albastre şi cu frunze ce-şi schimbă mereu culoarea, iar munţii sunt piramide vulcanice, iar larva lor e un infinit cromatic al coregrafiei. Cerul are o combinaţie numai cu galben şi gri luminat formând o deschidere spre cosmos.
Mai stau puţin şi observ că buturuga pe care stau învie şi se ridică cu mine. Nu mai e ceea ce a fost, a devenit mai mare, ca tulpina copacului pe care am văzut-o prima dată, eu fiind aşezat pe o pernă ce-şi schimbă forma după cum doresc ridicându-mă până după acei nori ce nu mai sunt la o înălţime mare.
Când ajung la acel nivel, în dreptul lor, cobor pe treptele care se tot înmulţesc. Ajung în prun şi rămân puţin străin de ce e acolo apoi trec printre crengi. Mai fac un pas, totul se schimbă, e o nouă transformare oferită de frumos, pete închise, o ceaţă din negru transparent alături de un fundal cu nelipsita culoare roz ce dă viaţă.
Acolo unde ajunsesem e o altă gradină, pe tot ce calc e moale, atmosfera e combinată cu pete, puncte albastre în diferite locuri care au început să se mişte în diferite direcţii sub forma unui joc, izbindu-se în mine iar ca să-şi ceară scuze, aceşti licurici încep să strălucească foarte tare rotindu-se în jurul meu până când s-au unit într-o mare stea deasupra capului meu emanând o lumină cu zâmbete albastre. Steaua, după câteva clipe se descompune, petele se izbesc în mine şi atunci mă strigă bunica ...
Ajung în realitatea limitată, în materialul greţos de urât, revenind în acea grădină, despărţindu-mă de acea lume pe care am înfrumuseţat-o.
O văd pe bunica dar o observ mult mai bine, mai tânără, mult mai vie. Ea îmi întinde ceva dulce dar eu nu-l văd, nu ştiu de ce întinde mâna şi-mi zâmbeşte, mai încearcă şi atunci o iau de mâna, îi spun să se uite la frumos, la ce merită dar nu înţelege.
Mai încerc, atunci ea a reuşit să-l descopere, astfel, intrând amândoi în acel loc care ne aştepta şi care vă aşteaptă şi pe voi ...
După ceva vreme oamenii se tot joacă cu licuricii !
Autor povestire : Andremis
Banner povestire : Andremis
P.S. : Cum ar arăta oamenii, dacă de mici nu ar învăţa să viseze ?
Site Cv Cultural
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
sinceri versus siceritate