Somnul societăţi plânge că e mic dar a uitat că e vară. Eu îmi respect programul având o oră de când m-am trezit, fiind ora unu dimineaţa .
Liniştea mai e certată de câte o maşină iar cafeaua continuă să se răcească în singurătatea ei. Unghiile ataşate de degete se miră de tastele grăbite iar influenţa monitorului asupra camerei e roză .
Încă nu am aprins lumina de când m-am trezit, grăbindu-mă spre calculator pentru a-mi termina un ansamblu de idei bizare.
Ideile curg fară gramatică apoi îi dau o pauză calculatorului în timp ce genunchii mei se grăbesc pentru a păşi pe hol . Bucătăria luminată de iluminitatea ştiinţei este întreruptă de le conversaţie cu aburul răcit de cafea. O pată din cafeaua neagră este aruncată într-o sărmană şi strânsă cană. Uşa balconului se sperie şi se deschide la îndemnul piciorului. Bucătăria se uită curioasă în balcon dar este oprită de uşa acestuia. Stelele sunt cuminţi iar omenirea uită să se mai întoarcă pe partea cealaltă, pentru a schimba ritualul sforăitului .
Maşinile de toate dimensiunile în investiţii sunt stopate pe o parte şi pe alta, de multe ori sărutându-se cu trotuarul, a asfaltului larg, inspirat din bulevardul rătăcit ce nu se termină .
Nici bine liniştea sponsorizată de cafea nu intră în mine şi am parte de un fenomen: deodată pietrele din asfalt se desfac.
După ce se desprind uşor una de cealaltă, încep a se ridica până la doi metri, acoperind toate maşinile chiar dacă erau şi pe trotuar. Pietrele ieşeau de sub maşini, apoi le înconjurau. În timp ce se ridică aceste pietre se face un praf de un metru în plus. Maşinile au fost acoperite în totalitate iar praful le protejează. Începe a se auzi zgomote ca şi cum pietrele se izbeau una în alta sau în maşini în timp ce degetele leşină iar cana simte o căzătură sticloasă de la etajul unu.
Observ cu gura deschisă, cu urechile mirate si tot speriate, cum praful, după trei minute, începe a se lăsa uşor. Intră până în pietrele ce coboară şi ele. Văd din blocul despărţit de trotuar cu opt metri, cum înălţimea pietrelor ridicate au un metru şi jumătate.
Deodată se izbesc cu viteză în jos .
Asfaltul şi-a revenit ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, până şi gropile tot acolo au rămas numai că maşinile toate au dispărut .
Mişc capul în direcţii diferite prin secunde diferite, toate maşinile au fost mâncate de asfalt, îmi spune limba speriată. Nu e nicio mişcare de vreun obiect din societate, iar eu mai rămân nemişcat vreo trei sferturi de oră apoi îmi dau demisia de reporter pentru fenomene în direct şi intru în bucătărie, certând-o că se holbează prea mult cu lumina ei.
O ucid printr-un buton iar când intru în cameră calculatorul era închis. După ce stau vreo oră prin întuneric, omenirea-şi aduce aminte că trebuie să se trezească şi accept chestiile verbale a ei, mai mult particulare.
În acea dimineaţă ciudată toate maşinile dispăruse din oraşul Dorohoi. Se pare că nimeni nu a observat acest fenomen iar eu nu m-am afirmat. Timp de câteva luni s-au făcut cercetări, dar asfaltul nu a mai mâncat nici o investiţie.
Oraşul îşi ia adio de la cercetători, fiind controlat prin satelit de alte naţionalităţi iar localnici nu-şi mai lăsau maşinile în oraş.
Circulaţia a fost întreruptă iar societatea nesigură, începe a umbla pe jos pe asfaltul blând şi viclean .
Autor povestire : Andremis
Banner povestire : Andremis
Povestirea lunii Septembrie 2010
Site Cv Cultural
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
sinceri versus siceritate