joi, 21 ianuarie 2010 | By: Andremis

Revelionul






Dau flacăra mai mică, îmi iau de pe masă o cană cu un volum de 250 de grame, mă îndrept încet spre aragaz şi iau ibricul, gazda cafelei amare. Ibricul răsuflă uşor, pentru că a scapat de chinul de care are mereu parte, însă această răsuflare se îndreaptă calm spre mine; astfel simt cafeaua fără să o beau. Se formează o mică cascadă între ibric şi cana care se odihneşte pe masă. Cascada durează doar câteva secunde, vinovată fiind cana prea mâncăcioasă de cafea. Opresc răspândirea artificială a luminii din bucătărie, închid uşa şi mă îndrept spre balcon. E o dimineaţă de decembrie, mai exact pe la jumătatea lui, într-un an, pe la începutul mileniului III, ceasul e aproape de 2:45…
Înlătur puţin perdeaua de la geamul balconului, deschid cu mâna stângă geamul, mă aşez cu coatele pe marginea acestuia şi încep a gusta şi a număra gramele de picături ale cafelei. Afară totul e aşa cum nu este de obicei, atmosfera deneagă totul faţă de ceea ce se întamplă ziua. Liniştea şi fineţea aerului blând conduc peste tot. S-au auzit câteva izbituri de la oamenii care fac curăţenie dar nu a durat mult şi astfel a dispărut tot răul. Maşinile sunt în stare de letargie absconsă.
Asfaltul se bucură de libertatea ce o stăpâneşte fără probleme, stâlpii se lasă conduşi de gravitaţie şi de mulţumiri interioare, pentru că în ei e liniştea, şi nu poluarea sonoră de zi, care le ajunge până peste gât. Blocurile sunt mult mai stăpâne datorită comunicării între ele, care nu e bruiată de gurile oamenilor ce îţi inspiră invidie şi dependenţă de banul care devenise oxigenul existenţei lor. E o atmosferă ce-i permite sufletului să-i mai placă viaţa aşa cum e ea, chiar şi pe pamânt, făcându-te să uiţi de gânduri cotidiene.
Mai înghit o picătură din cafeaua ce îmi frige limba, dar nu mai bag în seamă acest lucru. Sunt într-o stare de somnolenţă, însă nu vreau să mai am parte de acelaşi somn, ca atunci când mă trezesc să simt că am făcut un păcat jalnic, fiindcă că am dormit şi că nu am venit cu nimic nou. Încerc să simt altfel aerul de afară, e un aer turist asemănător celui de la munte. Respir adânc. Când respir, aproape totul se trezeşte în corpul meu, parcă m-aş trezi după 17 ore de somn, posedând o energie care îmi dă puteri de viaţă.
Expir cu regret pentru aerul pe care l-am respirat, aceste fiind o adevarată energie împotriva somnului. Mă trezesc de-a binelea după ce bag în mine acest aer turist şi beau mai bine de un sfert din cafea. Îmi îndrept privirea în sus; la început, văd deja câteva stele-una chiar mai sus de blocul din faţa mea; ridic mai tare capul, până ce reuşesc să observ tot cerul.
De necrezut, ceea ce văd şi simt în acest moment parcă aparţine irealului. Cerul, trasparenţa frumosului, e gazda unui număr infinit de stele care, la prima privire, mă determină să uit de realitate şi să dau noroc cu mâna posibilului. Uit să mai beau din cafea, rămân pentru mult timp blocat, ochii clipesc din când în când pentru a nu pierde frumuseţea covorului de stele care e aşternut pe bolta deschisă. Continuu să rămân blocat, şi cu privirea spre acea minunăţie de covor, simt din ce în ce mai mult cum sufletul meu se linişteşte.
După un moment, nu-mi mai simt atât de tare corpul, stelele care întraseră oarecum în mine mă determină să fac parte din ele,să fiu printre ele, să aparţin acestei familii infinite. Trăiesc mult cu acest sentiment, stau nemişcat simţind cum sufletul trăieşte aici, pe pământ. Toate acestea se întâmplă până când se aude un camion care se apropie tot mai mult de mine şi care mă aduce la realitate şi urât, uit de stele, uit să privesc pamântul datorită poluării sonore de camion de prin anii '80.
Nu numai pe mine m-a deranjat din acel spectacol real pentru o altă realitate, dar a deranjat atât stâlpii cât şi strada, blocurile care se bucurau de acest fenomen, chiar şi maşinile ce erau în acea letargie parcă infinită şi care visau ce se întâmplă deasupra lor. Tot acest camion a reuşit să-mi aducă aminte de timp, de cafea; simt durerea coatelor lăsate pe marginea balconului trezind în mine o conştiinţă pe care nu o mai avusem de mult timp.
Beau din cafeaua rece, observ orăşelul trist fără instalaţii deosebite, doar câteva care plâng prin nişte vitrine, arătând toate la fel, conştiente că sensul lor nu poate fi îndeplinit.În timp ce bag cafeaua în corpul meu şi continuu să observ acest oraş , câteva idei se frământă dureros în gândirea mea… Mă întreb de ce acest oraş nu are parte de frumos , de ce omenirea nu poate lua legătura cu posibilul, de ce nu are dreptul la o supravieţuire adevarată, de ce oamenii sunt nişte victime ale materialismului, fiind clasaţi în pozitia lucrurilor şi de ce sunt ajutaţi numai de această existenţă plană a materialului, adică a lucrurilor numite bani, iar valoarea e recunoscută numai în basme.
Apropii pentru a nu ştiu câta oară cana de buze, dar aceste gânduri mă determină să nu-mi termin cafeaua. Îmi las capul puţin în jos, în aşa fel încât să nu mai văd cerul, îmi schimb puţin poziţia corpului, a coatelor şi simt cum marginea cănii mi se lipeşte tot mai mult de buze. Devin trist, închid ochii, stau aplecat câteva momente, îndepărtez cu greu marginea cănii de buze-picături din rădăcini ale materialismului şi răului sub forma invidiei şi crimei, buze care au luat decizii puternice asupra omenirii, decizii care fac parte din puţinul aşezat pe incultura frumosului. Nu mai respir ca înainte. Deschid puţin ochii şi îmi curge o lacrimă sprijinită de gravitaţie; nu ajunge jos, ci în puţina cafea amară ce nu mai fu atât de bine ţinută de degete. Nu înţeleg de ce a curs această lacrimă, motivele rămân ascunse. Ridic corpul puţin, capul mai tare, îmi vine o idee. Mi-o imaginez şi arată deschisă la suflet. Din idee: trebuie să fie oprit curentul electric din oraşul Dorohoi, iar noi, oamenii să ne adunăm sub forma luminilor roşii scurte şi lungi, a laserelor, să ieşim afară şi să vedem ploaia de lasere ce duce spre cer, facând astfel, legătura cu stelele; oraşul acesta să fie schimbat odată cu omenirea lui, numai dacă va fi în stare să facă acest lucru. Asta pentru ca omenirea să comunice şi să ia contact prin razele expuse pe cer, iar invidia să dispară, lăsând ca moştenire comunicarea şi acceptarea ideilor bune; astfel, acest oraş avea şansa să devină un altfel de oraş. Această idee m-a calmat, sper că poate peste câteva zile se va realiza şi mai meditez puţin la ea. Asfaltul începe iarăşi să nu mai fie liber, stâlpii s-au trezit supăraţi că iar vor simţi acelaşi lucru, maşinile uită letargia pe care au avut-o, aerul turist este dat afară de aerul stăpân din oraşul care abia se trezise. Blocurile simt o mică durere datorită creaturilor din interior ce s-au trezit. Deja mă simt defavorizat, străin, iar scăparea mea este de a pleca. În sfârsit, termin ultima gură de cafea amăruie, îndulcită de mica lacrimă venită din nevoia de încredere şi înţelegere izvorâte din interiorul meu, pentru a se extinde exteriorului.
Mă uit pentru ultima dată spre cer, dar observ că deja e colonizat de norii proaspăt sosiţi din activităţile omului. Închid geamul de la balcon şi dau perdeaua în locul ei, deschid finuţ uşa de la balcon, ca apoi s-o închid în aşa fel încât să nu se simtă. Mă îndrept spre masă pentru a lasa acea cană ce le-a ţinut de urât mâinilor şi buzelor mele şi pe care o aşez cu grijă fix în locul de unde fusese luată. Încă nu e zi; nu mai aprind becul în bucătărie, mă apropii de aragaz pentru a băga cafeaua care mai rămase în ibric şi care-l incita să nu-i fie sete. Îl iau cu amândouă mâini, el se bucură de parcă ar fi un copil părăsit şi l-ar fi găsit mama lui, iar acum el nu mai este singur şi în pericol.
Marginea ibricului rece îmi atinge puţin jumătatea frunţii; se scurge încet micul râu de cafea în corpul care se pregăteşte pentru dormit. Râul se termină şi las ibricul tot cu amândouă mâini, ca pe un copil pe care l-am adormit şi care trebuia aşezat în pătuţ. Încerc să nu produc niciun decibel la contactul cu aragazul, adică să nu trezesc copilul; îmi pun întrebarea dacă îmi va reuşi ideea cu laserele… Mă întorc la 80 de grade, mă deplasez drept spre uşa de la bucătărie, apropii mâna de broasca uşii, încerc să activez muşchii degetelor care au încălzit cana şi au apărat-o de gravitaţia totală. O mică apăsare a degetelor determină deschiderea uşii, ajung în hol, dar nu mă mai întorc pentru a închide uşa, căci a dormit destul şi acum va fi nevoită să asculte poluarea uşilor vecine ce sunt deschise într-un mod mai original de către vecini, ca mai târziu să-şi povestească bârfele-uşă cu uşă, astfel ajungându-se şi uşa de la parter să ştie povestea uşii de la etajul patru. Încep a activa mersul, dar nu simt nici o forţă de frecare a aerului din hol. Ajung în cameră; ştiu că uşa camerei nu a dormit-ca şi mine, sărmana, e supusă unei transformari bio-materiale, adică aceea de a nu dormi noaptea respectând ritualul proprietarului; ziua, în nici un caz nu va avea succes să doarmă, datorită poluării uşilor vecine, produsă în urma bârfelor. Încearcă să se uite cu milă la mine, pentru că am adus-o la o autoabrutizare-materială, dar în acelaşi timp se uită cu ciudă, ştie că nu o bag în seamă, căci în noaptea următoare va urmări evoluţia aerului din casă.
Îmi schimb puţin coordonatele capului datorită întoarcerii lui către obiectul material ce măsoară timpul având acele consecutive, adică acea iluzie de timp ce măsoară ora 5 şi 30 de minute, oricum, poziţie destul de prietenoasă cu mine, şi până la urma urmei, acele nu se simţeau singure, astfel trecându-le somnul. Mă deplasez direct la calculatorul deschis, care a stat toată noaptea treaz şi care în interior îşi continua visele virtuale. Mă las puţin condus de gravitaţie pentru a mă aşeza pe scaun, mai aştept puţin până ce calculatorul îşi salvează visele, promiţându-i că-l voi lăsa mai târziu în liniştea lui. Peste câteva momente, degetele mele încep să navigheze tastatura ; se observă un simpatic vals obţinut prin contactul clapelor de tastatură şi pielea susţinută de muşchii ce încep a visa. Încetul cu încetul de la vals se ajunge la house, la trance, mai apoi la puţin rock sau un country vesel. Ochii mei observă prin scris ideea imaginată în memoria lor, idee trecută pe la vamă, adică pe la gândire. Ultimul gen de muzică creat de clapele tastaturii şi de degete e un blues, probabil că degetele se îndragostiseră de clapele care habar nu aveau de această iubire şi care nu ştiau că erau seduse de nişte degete cu suflet. În sfârşit, ideea ajunge cu bine în. Îi transmit un pupic virtual calculatorului ca să doarmă bine, iar visul să aibă o coregrafie, mult mai sentimentală în imaginaţie. Părăsesc scaunul obosit de mine, mă las condus spre coordonatele patului şi mă aşez pe el care nu mă băgă în seamă pentru că e foarte ocupat cu somnul, fiind obişnuit să doarmă singur. Mă întind pe pat ca şi cum m-aş întinde într-un sicriu şi îmi arunc plapuma pe mine. Închid ochii şi peste câteva secunde intru în lumea somnului, dar simt că parcă totul moare. Trec câteva ore, omenirea e activă în obişnuitul ei sens. Aerul din casă e schimbat, se murdăreşte, dar duş nu prea are cum să facă, iar pâna la puritatea interioară va trebui să aştepte până noaptea târziu. Încep a mă plictisi de dormit, muşchii mei încă mai fac yoga, urmând actul de telepatie reciprocă pentru trezire. Azi, când m-am trezit fizic, nu am mai simţit acelaşi lucru - adică să fi fost păcat pentru somul trecut prin mine. Mai pierd ceva timp, mă deplasez până la liceu, e ultima zi, întreb câţiva prieteni dacă mai au lasere, răspunsul fiind pozitiv. Creierul meu, ca de obicei, e în concediu şi ziua trece cum ar trece o secundă.
Peste câteva zile, într-o dimineaţă când fulgii stăpânesc oraşul, apare pe câteva stâlpuri, din importante zone ale oraşului, mesajul: " Revelionul-începutul comunicării voastre cu cerul prin ajutorul laserelor, asta numai datorită vouă. Totul va fi pentru altceva – o schimbare şi o adevarată recunoaştere a valorii oraşului. Meritaţi mai mult !!! ". Chiar dacă mesajele rezistaseră până la miezul zilei, magazinele nu prea mai cunoşteau laserele.Totul e aşa ca înainte. Mi-am publicat această idee şi pe internet, am vorbit cu câţiva prieteni din locuri diferite din Dorohoi, în jur de 35, dar în ultima zi nu am mai dat de ei, luând legătura cu un fotograf pentru a fi alături de eveniment. Primarul aflase de această soluţie artistică, spunând că va lua măsuri, dar în mod secret. În acea seară de revelion, după ora 22, ies din oraş, deplasându-mă pe Dealul Polonicului, din afara oraşului, unde pot să observ aproximativ întreg oraşul. Stau singur, dar sunt înconjurat de stele, însă atmosfera de afară nu e atât de luminată fizic, are un aer liniştit, ca şi în acea seară ce se odihnea deasupra oraşului admirată din balcon, propunând să facă revelionul în oraş, fiind prea târziu pentru a merge în alt loc. Se apropie ora 23, inima e din ce în ce mai stresată, încep să nu prea mai fiu stăpân pe mine… nu mă simt prea bine, mă ridic în picioare. Forţez puţin mâna dreaptă şi o las uşor să intre în buzunarul de la geacă. Scot laserul. Îmi dau mănuşa jos, prind mai bine laserul şi îi poziţionez o direcţie adecvată. Mă uit la ceas pentru ultima dată, se face 23:00. Simt o lipsă de sprijin din partea prietenilor.
Cu curaj, apăs pe buton ! Laserul se observă pe cer fix în momentul când se întrerupe curentul electric din oraş. Am rămas puţin blocat, fix ca în momentul când am văzut cerul din acea noapte, dar acum e realitate ! Se naşte o surprindere veselă în sufletul meu văzând că totul e întuneric şi existenţa se vede numai din laserul meu, care apără oraşul. Încep să ridic mâna, raza laserului e îndreptată pe cer, fix la perpendiculara ce atingea imaginar centrul oraşului. Tot oraşul e întunecat, stelele au dispărut, singura lumină rămâne încă a mea. Oamenii nu înţeleg de ce s-a întrerupt curentul electric; zăpăciţi, îşi aprind brichetele, chibriturile, iar unii aragazele. Se izbesc unii în alţii, se izbesc în pereţi, se împiedică şi nu ştiu pe unde să apuce. Cobor puţin raza, o ridic peste câteva momente fâcând de câteva ori acest lucru. Oamenii încep să-şi ferească perdelele, jaluzele să le ridice, observând lumina laserului neclar, datorită distanţei. S-au speriat la început, dar acum reuşesc să se controloze.Toţi cei care îşi cumpăraseră lasere se duc pe ghicite să le caute, aprizând lumănări în timp ce alţii se îmbracă mai gros pentru a ieşi afară. Toate acestea se întâmplă într-un sfert de oră, până ce se clarifică situaţiile. Laserele sunt găsite pe sub dulap, pe sub paturi şi încep a ieşi afară. Eu ţin cu încredere mâna întinsă continuată de lumină, ştiind că se va întâmpla ceva. Începe să apară o altă rază de laser, dar din zona opusă mie; imediat mai apare una în stânga alta în dreapta, formându-se o cruce. Fericirea se eliberează văzând că sunt sprijinit ! Am unit luminile care pur şi simplu acopereau sub formă de cruce, oraşul. Dintr-o dată, observ din ce în ce mai multe lumini. Apare în spatele meu fotograful; îmi făcuse o poză pe neaşteptate. Am început să fiu mulţumit într-o cantitate mai mare în interior, mai ales că a apărut şi el, alături de celălalte lasere ce se înmulţeau într-un mod organizat. Nu se mai uită la poziţionarea aparatului, încearcă să facă poze doar cu o mână, iar cu cealaltă mâna să mă îmbrăţişeze pe mine.Am mutat laserul în mâna stânga şi l-am prins şi eu, strigând amândoi cuvinte care nu prea reprezentau cuvinte, ci semne ale fericirii. Ridicând mai tare mâna, el mă bate pe umăr în timp ce face poze, continuând să-mi spună: "Bravo !!! Uite ce multe raze se adună ! De necrezut..... Priveşte ce frumos respiră oraşul…."
Amândoi suntem foarte bucuroşi când vedem că omenirea vrea să comunice prin acest instrument, realizându-se un tratat de pace constructivă. Nu toţi bătrânii ies afară pentru, că nu toţi pot, dar deschid geamurile şi se uită la minunatul spectacol de lumini ce reprezintă o adevarată sărbătoare a omului ce încearcă să uite de realitate, de ban, de neîncredere în limitele sale şi pentru câteva ore să mai elibereze bucuria de care nu mai avuse parte de mult timp. Acum, oamenii din oraş realizează că e un fenomen care-i va schimba ... să vezi tot oraşul întunecat şi dintr-o dată să apară sutele de raze roşii ce stăpânesc cerul, semănând cu nişte stele coborâte pe pământ.
Sunt oameni care nu se pot ridica de pe pat, sunt infirmi, dar au geamul deschis şi cu laserul în mână, reuşesc simbolic chiar să nu mai fie infirmi, să ia legătura cu oamenii pe care nu i-au văzut niciodată, să comunice prin conştiinţă Pe cer e un adevărat haos simpatic între razele laserelor, dar ele sunt conştiente că trebuie ca fiecare să se cunoască prin contact. Parcă sufletul îşi dă drumul din închisoarea vidului, eliberând odată cu el fericire şi puritate. Când te uiţi pe cer zici că ar fi venit o adevarată armată de extratereştri ciudaţi şi evoluaţi. Cei care pot să urce pe blocuri, formează un adevarat gard viu cu ramurile roşii, care se mişcă în poziţii diferite. Sunt peste 5000 de lasere acum, cerul începe să capete o nuanţă roşie, dar culoarea îşi schimbă simbolul. Străzile se umplu ca şi cum ar fi revoluţie; o revoluţie a cunoaşterii valorilor oamenilor din acest oraş. Toţi rămân în acelaşi loc, în locul în care aveau cum să observe şi simţi acest fenomen al oraşului. Decât să te uiţi la televizor şi să râzi la comandă, să umbli noaptea pe aceleaşi drumuri cu aceiaşi oameni sau să te laşi condus de iluzia băuturii ce te teleportează într-o fericire cumpărată, dezordonată, mai bine participi din mai multe sensuri la acest specatacol de raze al fericirii adevărate. Să vezi la o sută de metri înălţime sau mai mult, sute şi sute de lasere se mişcă în viteze enorme pe cer neputând să urmăreşti vreuna, e ceva superb ! Oamenii îşi dau seama de acest lucru minunat spus de sufletul eliberat din vid. Nu se aud deloc petarde, tinerii, şi nu numai, au organizat acest specatocol numai în câteva momente având voinţă şi conştiinţă că trebuie să-şi schimbe viitorul. Sunt oameni care se urcă pe stâlpuri şi în copaci, în dorinţa de a simţi mai bine acest lucru, fiind mai aproape de cer cu caţiva metri, iar cu sufletul cu câţiva km. Sunt copii mici care se ţin de mână pentru a nu a ameţi de la privitul îndelungat, în sus. Toţi bolnavii din spital se uită la geam, folosesc oglinzi pentru a observa fenomenul. Nicio maşină nu se aude, oamenii de pe stradă nu scot nicio vorbă, nici nu îi mai interesează dacă îi doare gâtul de la privit. Acest fenomen se observă şi din periferia oraşului, iar oamenii vin în oraş, oprindu-se în locul unde puteau observa mai clar haosul bucuros de raze. Toate aceste frumuseţi se întâmplă până la ora 24:00. Eu continuu să ţin laserul îndreptat spre centrul oraşului în timp ce fotograful schimbă al şaselea film. Poziţia razei mele e puţin mai retrasă faţă de celălalte raze. Se apropie miezul nopţii. Dintr-o dată se sting toate laserele în afară de al meu. Mai sunt 6 secunde, la cinci secunde absolut toate razele clipesc spre poziţia razei mele, clipesc o dată cu secundele.
Mai este ultima secundă, văd ultima clipire a razelor. Gata ! Am trecut în următorul an.
Toţi am strigat odată de bucurie,de parcă acea strigare ar fi fost un imn al Revelionului şi al acestui oraş. Toate razele sunt îndreptate în sus, iar când priveşti la aceste lumănări cu flacăra mult mai mare, parcă îţi arată începutul de infinit. Razele reprezintă o adevărată cetate a oraşului, care este şi în cer. Numai marginea oraşului e luminată de această cetate, astfel încât să arate ca o adevărată armă pentru apărare ; armă a sufletului. Cetatea se menţine 5 minute într-o adevarată linişte aşternută, apoi toate razele coboară spre centru, formând un cerc care acoperă oraşul. Cei care se află în interiorul oraşului capătă o culoare roşie ca şi suprafaţa oraşului, acestă culoare reflectându-se în zăpada puţin îngheţată. După un timp se stinge totul, se formează pătrate, cercuri, dreptunghiuri şi se scrie numele oraşului. Cuvântul " Dorohoi" rămâne scris pe cer 4 minute iar liniştea e absorbită de întregul loc.Razele laserelor sunt reflectate şi peste pupilele câinilor care nu se mai tem de oameni dar nici oamenii de ei; unii din câinii de casă sunt luaţi în braţe, dar niciunul nu scoate vreun sunet. Se mai întâmplă să fie pisici lânga ei, dar nu contează acest lucru. Nu se fumează nicio ţigară în acest moment. Totul pare ca într-un basm din Mileniul 3, omenirea susţine şi partcipă la această expoziţie.
E trecut de 1:30, dar timpul nu mai are valoare. Se formează un semicerc cu deschiderea îndreptată spre mine şi atunci eu îmi dau seama că cei din oraş mă aşteaptă. Această formă se menţine până ce ajung în oraş, raza fiind orientată spre centrul cercului. Când ajung în oraş, observ că oamenii încep să se schimbe lăuntric în bine. Continuu să merg până în centrul oraşului. În urma mea se formează o adevărată mulţime, care însă nu avea laserele aprinse. Ajung în centru; semicercul are o rază de peste un km. Observ pe cel mai bătrân prieten al meu, de şaptezeci şi trei de ani, îmbrăcat în pijamale, ştie că eu am avut această idee, iar el a avut curajul să iasă afară şi să vorbească cu mine. Expoziţia continuă; am aflat că primarul a reuşit să facă rost de numeroasele lasere; tot el a aranjat şi cu lumina din oraş.Apar stelele şi pot lua legătura cu ele. Fac o formă de stea, foarte mare şi groasă, iar cele mici se uită la noi şi ne aplaudă cu stralucirea lor. Se luminează puţin, curentul electric din oraş apare, dar nimic nu mai are rost acum. De ce mai trebuie această lumină ? Lumea intră în case. Nu-i vine să creadă că s-a terminat, că frumosul nu poate fi veşnic, dar rămân cu această amintire pentru tot restul vieţii lor în suflet. Fiecare intră în casă, mai discută câteva ore, nu deschid televizorul, culcându-se pe la ora şapte.
Ziua e foarte liniştită, puţini oameni ies afară. După acest fenomen Dorohoiul, a devenit alt oraş. Revelionul a reuşit să fie cel mai frumos revelion din lume, acesta fiind cunoscut imediat în toată lumea, datorită ideii şi mai ales mesajului lui. Au fost publicate imagini pe internet, s-au observat şi de pe sateliţi imagini ce erau transmise direct. Oraşul începe să fie vizitat de turişti, o mare parte dintre tineri se lăsă de obiceiuri banale adunând bani pentru adevărate lasere, pentru că viitorul lor a început să se schimbe, ei fiind din ce în ce mai conştienţi.
Într-un an, oraşul va avea parte de privatizări importante, economie schimbată, valoare şi cultură recunoscută. La Revelionul următor a venit un număr mare de turişti din întreaga lume ce au făcut un adevarat spectacol cu această cultură tehnologică, aducându-se materiale care înlocuiau acele simple lasere; dar tot cel mai frumos revelion din lume a rămas…



Mulţumesc pentru că aţi citit povestirea lunii Ianuarie 2010 !



Autor povestire : Andremis

Banner povestire : Andremis


P.S. : Şi în oraşele mici, destinelor umane li se îndeplinesc visele !


Povestirea lunii Februarie 2010







© www.andremis.blogspot.com 2010


Site Cv Cultural

4 comentarii:

Diana, blot mistress spunea...

cheers!a meritat asteptarea,videoul e minunat.

Gabitza spunea...

superb!

Anonim spunea...

iar zboara ganduri,vise..
ai gasit cea mai simpla lume?

Adriana spunea...

Cat de clar si intelegent!minunat!

Trimiteți un comentariu

sinceri versus siceritate